Nu m-am putut împiedica să nu mă gândesc la asta pe toată durata Întrunirii Echipei Oncologice.
Nu reușeam să mi-o scot din minte, cum sunase când o spusese, că nu avea să mai fie în regulă niciodată, ceea ce probabil e adevărat.
Oricum, în cele din urmă, am decis să con-tinuăm la fel, doar cu drenaje mai frecvente. La sfârșit, am întrebat dacă puteam să călătoresc la Amsterdam, și domnul doctor Simons a râs, iar apoi doamna doctor Maria a spus:
— De ce nu?
Iar domnul doctor Simons, neîncrezător, a spus și el:
175/462
— De ce nu?
Iar doamna doctor Maria a continuat:
— Da, nu văd de ce nu. La urma urmelor, au oxigen în avioane.
Domnul doctor Simons a spus:
— Or să verifice la îmbarcare un ventilator mecanic non-invaziv?
Iar Maria a spus:
— Da, sau o va aștepta unul.
— Plasarea unui pacient — unul dintre cele mai promiţătoare cazuri de supravieţuitori trataţi cu Phalanxifor, nici mai mult, nici mai puţin — întrun zbor la opt ore distanţă de singurii doctori care cunosc în amănunt cazul? E o recomandare pentru dezastru.
Doamna doctor Maria a ridicat din umeri.
— Asta va spori unele riscuri, a recunoscut ea, apoi s-a întors spre mine și a spus: Dar e viaţa ta.
Numai că nu prea. În drum spre casă, părinţii mei au stabilit: aveam să merg la Amsterdam numai atunci când se va da o asigurare din partea doctorilor că avea să fie în siguranţă.
* * *
176/462
Augustus a sunat în acea seară, după cină.
Eram în pat deja — pentru moment, după cină devenise ora mea de culcare —, sprijinită de nu știu câte perne și, de asemenea, de Bluie, cu laptopul în braţe.
Am răspuns, spunând:
— Vești proaste.
Iar el a zis:
— La naiba, ce e?
— Nu pot să merg la Amsterdam. Unul dintre doctorii mei crede că nu e o idee bună.
A tăcut preţ de o secundă.
— Doamne, a spus el. Ar fi trebuit să plătesc eu însumi. Ar fi trebuit să te duc direct de la Funky Bones la Amsterdam.
— Dar atunci probabil că aș fi avut episodul fatal de dezoxigenare la Amsterdam, iar corpul meu ar fi fost expediat în cala de bagaje a avionului, i-am spus eu.
— Păi, da, a spus el. Dar înainte de asta, datorită măreţului meu gest romantic, aș fi ajuns să fac dragoste.
177/462
Am râs cam tare, destul de tare încât am simţit unde fusese tubul de dren.
— Râzi fiindcă e adevărat, mi-a spus el.
Am râs din nou.
— Probabil că nu, i-am spus, iar după o clipă
am adăugat: Deși nu se știe niciodată.
A gemut nefericit.
— O să mor virgin, a zis.
— Ești virgin? l-am întrebat, surprinsă.
— Hazel Grace, a spus el, ai o bucată de hârtie și un pix?
