Capitolul zece Aveam voie să luăm numai o valiză. Eu nu puteam căra una, iar mama a insistat că ea n-ar putea căra două, așa că a trebuit să îndesăm toate lucrurile în valiza aia neagră pe care părinţii mei o primiseră drept cadou de nuntă cu un milion de ani în urmă, o valiză care se presupunea că avea să-și ducă traiul în locuri exotice, dar a sfârșit prin a merge în Dayton și înapoi, unde Morris Property, Inc., deţinea o filială pe care tata o vizita adesea.

M-am contrazis cu mama pe motiv că ar trebui să beneficiez de ceva mai mult de jumătate din valiză, de vreme ce, în primul rând, fără mine și

202/462

cancerul meu n-am fi mers niciodată la Amsterdam. Mama miza pe faptul că, fiind de două ori mai mare decât mine și necesitând, în consecinţă, mai mult material fizic pentru a-și păstra modestia, i se cuveneau cel puţin două treimi din valiză.

La sfârșit, am pierdut amândouă. Așa merge treaba.

Zborul nostru nu decola până la prânz, dar mama m-a trezit la cinci și jumătate, aprinzând lumina și strigând:

— AMSTERDAM!

A alergat toată dimineaţa, asigurându-se că

aveam adaptoare internaţionale și verificând de patru ori numărul de tuburi de oxigen pe care urma să le luăm cu noi și dacă erau pline etc., timp în care eu m-am rostogolit din pat, mi-am pus pe mine Ţinuta de Călătorie la Amsterdam (jeanși, un top roz și un pulover negru, în caz că ar fi fost frig în avion).

Pe la șase și un sfert, mașina era încărcată, moment în care mama a insistat să luăm micul dejun cu tata, în pofida faptului că eu aveam o opoziţie morală faţă de mâncatul înainte de ivirea

203/462

zorilor, pe motiv că nu eram vreo ţărăncuţă din Rusia secolului al nouăsprezecelea care trebuia să

se fortifice pentru o zi de muncă pe ogor. Dar, oricum, am încercat să-mi vâr în stomac niște ouă, în timp ce mama și cu tata savurau aceste variante de Egg McMuffins, făcute în casă, care le plăceau.

— De ce sunt alimentele pentru micul dejun alimente pentru micul dejun? i-am întrebat eu.

Adică, de ce nu avem curry la micul dejun?

— Hazel, mănâncă!

— Dar de ce? am întrebat eu. Vorbesc serios: cum de au căpătat ochiurile exclusivitatea pentru micul dejun? Poţi să pui costiţă într-un sendviș fără

s-o ia cineva razna. Dar în momentul în care sendvișul tău conţine ou, bum!, e un sendviș pentru micul dejun.

Tata mi-a răspuns cu gura plină.

— Când vă întoarceţi, vom lua micul dejun la cină. Ne-am înţeles?

— Nu vreau să iau „micul dejun la cină“, i-am răspuns eu, încrucișând furculiţa și cuţitul pe farfuria aproape plină. Vreau să mănânc ochiuri la cină, fără această idee ridicolă că o masă care

204/462

include ochiuri e mic dejun, chiar dacă are loc la vremea cinei.

— Hazel, trebuie să-ţi alegi bătăliile pe lumea asta, mi-a zis mama. Dar dacă asta e chestiunea în care vrei să izbândești, noi îţi vom sta alături.

— La un pas în spatele tău, a adăugat tata, iar mama a râs.

Oricum, știam că era o prostie, dar chestia cu ochiurile mă făcuse să mă simt aiurea.

După ce au terminat de mâncat, tata a spălat vasele și ne-a condus la mașină. Bineînţeles, a început să plângă și m-a sărutat pe obraz, atingându-mă cu faţa lui ţepoasă și udă. Și-a lipit nasul de po-metele meu și mi-a șoptit:

— Te iubesc. Sunt așa de mândru de tine!

( Pentru ce? m-am întrebat eu.)

— Mulţumesc, tată.

— Ne vedem peste câteva zile, bine, scumpo?

Te iubesc tare mult!

— Și eu te iubesc, tati!

I-am zâmbit.

— Și nu sunt decât trei zile.

205/462

În timp ce dădeam cu spatele, ieșind de pe alee, am continuat să-i fac cu mâna. Și el îmi făcea cu mâna și plângea. Mi-a trecut prin minte că probabil se gândea că s-ar fi putut să nu mă mai vadă

niciodată, ceea ce probabil gândea în fiecare dimineaţă a vieţii lui, ducându-se la serviciu, ceea ce probabil că era nașpa.

Am mers cu mașina acasă la Augustus și, când am ajuns acolo, mama a vrut ca eu să rămân în mașină să mă odihnesc, dar, oricum, am mers și eu cu ea până la ușă. Apropiindu-ne de casă, am auzit pe cineva plângând înăuntru. Nu m-am gândit că ar fi Gus, căci nu semăna cu tonul grav al glasului lui, dar atunci mi-am dat seama că vocea era în mod cert o variantă sucită a spuselor sale:

—

DEOARECE

ESTE

VIAŢA

MEA,

MAMĂ. ÎMI APARŢINE MIE.

Iar mama și-a petrecut repede braţul peste umerii mei și m-a răsucit spre mașină, mergând iute, iar eu am zis:

— Mamă, ce s-a întâmplat?

Iar ea mi-a spus:

— Hazel, nu se cade să tragem cu urechea.

206/462