— Nu suntem niște sentimentali, a adăugat mama, fără nicio expresie pe chip. Te-am fi abandonat la un orfelinat cu un bileţel prins de pijama.
Am izbucnit în râs.
— Nu trebuie să te duci la Grupul de Sprijin, a mai spus mama. Nu trebuie să faci nimic. În afară
de a te duce la școală.
Mi-a dat ursuleţul.
— Cred că în noaptea asta Bluie poate să
doarmă pe raft, i-am spus. Dă-mi voie să-ţi reamintesc că am mai mult de jumătate din treizeci și trei de ani.
— Păstrează-l în seara asta, a spus ea.
— Mamă! am exclamat eu.
157/462
— E singur, mi-a spus ea.
— O, Doamne! am zis eu.
Dar l-am luat pe prostul de Bluie și m-am cuibărit cu el, în timp ce adormeam.
Când m-am trezit, la patru dimineaţa, cu o durere apocaliptică ce se răspândea din centrul capului meu la care nu se putea ajunge, mi-am dat seama că încă aveam un braţ peste Bluie.
7 Personaj de benzi desenate.
Capitolul șapte Am ţipat pentru a-i trezi pe părinţii mei, iar ei au năvălit în cameră, dar nu puteau face nimic pentru a diminua puterea supernovei care îmi exploda în creier, un lanţ nesfârșit de artificii intracraniene care mă făceau să mă gândesc că acum chiar muream — așa cum îmi spusesem în sinea mea —, că
trupul meu se închidea când durerea devenea prea cruntă, că starea de conștienţă este temporară, că
asta va trece, dar exact ca întotdeauna, n-am alunecat. Am fost lăsată pe ţărm cu valurile care treceau peste mine, incapabilă să mă înec.
159/462
Tata a condus, vorbind la telefon cu spitalul, în timp ce eu zăceam pe bancheta din spate, cu capul în poala mamei. Nu era nimic de făcut: ţipatul înrăutăţea lucrurile. De fapt, orice stimul făcea să fie mai rău.
Singura soluţie era să încerc să desfiinţez lumea, s-o fac din nou întunecată și tăcută și nelocuită, s-o fac să revină la starea de dinaintea Marelui Bang, la început, când exista Cuvântul, și să locuiesc singură, eu și Cuvântul, în spaţiul vid, încă necreat.
Oamenii vorbesc despre curajul bolnavilor de cancer, iar eu nu neg acest curaj. Am fost împunsă
și înjunghiată și otrăvită ani la rând, dar eu continui să pășesc. Dar să nu înţelegeţi greșit: în acel moment aș fi fost foarte, foarte fericită să mor.
M-am deșteptat la terapie intensivă. Mi-am dat seama că eram la terapie intensivă, căci nu eram într-o rezervă și fiindcă se auzeau multe bipuri și eram singură. Mebrilor familiilor nu li se permite să stea non-stop la terapie intensivă, secţia pentru copii, întrucât există riscul infecţiilor. De pe hol se
160/462
auzeau vaiete. Copilul cuiva murise. Eram singură.
Am apăsat butonul roșu pentru a chema pe cineva.
Câteva secunde mai târziu a apărut o asistentă.
— Bună, am salutat-o eu.
— Salut, Hazel. Eu sunt Alison, asistenta ta, mi-a răspuns ea.
— Bună, Alison, Asistenta Mea, i-am spus eu.
Aici am început să mă simt din nou obosită.
Dar m-am trezit puţin când au intrat părinţii mei, plângând și sărutându-mi necontenit faţa, iar eu am întins mâinile spre ei și am încercat să-i strâng, dar mă dureau toate când încercam să strâng, iar mama și tata mi-au spus că n-aveam nicio tumoare cerebrală, dar că durerea de cap era cauzată de proasta oxigenare, cauzată la rându-i de lichidul care îmi invadase plămânii, un litru și jumătate (!!!), dar care fusese cu succes drenat din pieptul meu, ceea ce explica posibilul ușor disconfort din lateral, un-de era, hei! ia privește!, un tub care ieșea din pieptul meu și ducea la un recipient din plastic, pe jumătate plin cu un lichid ce semăna exact cu berea chihlimbarie preferată a tatălui meu. Mama mi-a spus că urma să merg acasă, că va trebui doar să
161/462
revin din când în când să mi se dreneze asta și să
revin la aparatul de ventilaţie mecanică non-in-vazivă, această mașinărie nocturnă care vâra și scotea forţat aerul din plămânii mei de tot rahatul.
— Doamna doctor Maria a spus azi-dimineaţă
că ea continuă să fie optimistă, mi-a zis tata.
Îmi plăcea de doamna doctor Maria, iar ea nu te păcălea, așa că mi-a făcut bine să aud asta.
— E doar un obiect, Hazel, a spus mama. Un obiect cu care ne putem obișnui.
