197/462

— Joc tot timpul jocul ăsta cu Gus, dar e enervant, deoarece el este un jucător de jocuri video totalmente sinucigaș. Este, cum s-ar spune, prea agresiv în legătură cu salvarea civililor și a câte și mai câte.

— Mda, am zis, amintindu-mi de noaptea trofeelor sfărâmate.

— Pauza s-a terminat, a spus Isaac.

— Primul jucător, identifică-te!

— Aceasta e vocea sexy-sexy a primului jucător, a spus Isaac.

— Al doilea jucător, identifică-te!

— Cred că eu aș fi al doilea jucător, am zis.

Sergentul-major Max Mayhem și soldatulJasper Jacks treji în întuneric, o încăpere deaproximativ patru metri pătraţi.

Isaac a arătat spre televizor, de parcă ar fi trebuit să vorbesc sau cam așa ceva.

— Ăăă…, am spus. Există vreun întrerupător?

Nu.

— Există vreo ușă?

Soldatul Jacks localizează ușa. Este încuiată.

Isaac a intervenit:

198/462

— E o cheie deasupra tocului ușii.

Da, este.

— Mayhem deschide ușa.

În continuare, întunericul este de nepătruns.

— Scoate cuţitul, mi-a spus Isaac.

— Scoate cuţitul, am spus și eu.

Un puști — fratele lui Isaac, presupun — s-a năpustit din bucătărie. Avea probabil zece ani, era slab și zvelt, debordând de energie. Și-a făcut vânt pe podeaua camerei de zi, înainte să strige, imitându-i bine vocea lui Isaac:

— MĂ SINUCID!

Sergentul Mayhem își pune cuţitul la beregată.

Ești sigur că…

— Nu, a spus Isaac. Pauză. Graham, nu mă

face să-ţi trag un șut în fund!

Graham a râs și și-a făcut vânt să alunece pe hol.

La fel ca Mayhem și Jacks, Isaac și cu mine pipăiam pentru a ne găsi drumul prin cavernă, până

ce ne-am ciocnit de un tip pe care l-am înjunghiat, după ce l-am făcut să ne spună că ne aflam într-o pivniţă dintr-o închisoare ucraineană, la mai mult

199/462

de un kilometru sub pământ. Pe măsură ce înaintam, efectele sonore — un râu subteran bol-borosind înfuriat, glasuri vorbind în ucraineană și cu accente englezești — te conduceau prin pivniţă, dar nu era nimic de văzut în jocul acesta. După ce am jucat timp de o oră, am început să auzim strigătele unui prizonier disperat, care implora:

— Doamne, ajută-mă! Doamne, ajută-mă!

— Pauză, a spus Isaac. Aici e momentul în care Gus insistă mereu să-l găsim pe prizonier, cu toate că asta ne reţine de la a câștiga jocul, și singura modalitate de a-l elibera de fapt pe prizonier este să câștigăm jocul.

— Mda, el ia jocurile video prea în serios, i-am spus eu. E puţin cam prea îndrăgostit de metafore.

— Îţi place de el? m-a întrebat Isaac.

— Bineînţeles că-mi place de el. E grozav.

— Dar nu vrei să te combini cu el.

Am ridicat din umeri

— E complicat.

200/462

— Știu ce încerci să faci. Nu vrei să-i dai ceva cu care să nu se descurce. Nu vrei ca el să se com-porte cu tine ca Monica, mi-a spus Isaac.

— Ceva de genul, am fost eu de acord.

Dar nu era asta. Adevărul era că nu voiam ca eu să mă port cu el ca Isaac.

— Ca să fiu dreaptă cu Monica, i-am spus, nici ce i-ai făcut tu ei n-a fost prea frumos.

— Ce i-am făcut eu ei? m-a întrebat el, defensiv.

— Știi tu, orbitul și toate.

— Dar nu e vina mea, a spus Isaac.

— Nu spun că a fost vina ta. Spun că n-a fost frumos.