Capitolul opt Câteva zile mai târziu am avut o mare Întrunire a Echipei Oncologice. Din când în când, un grup de doctori, de asistenţi sociali, de terapeuţi și de oricine se mai ivea se strângea în jurul unei mese mari dintr-o sală de conferinţe și discuta cazul meu. (Nu cazul lui Augustus Waters sau cazul cu Amsterdam. Cazul cu cancerul.) Doamna doctor Maria conducea întrunirea. M-a îmbrăţișat când am ajuns acolo. Era o persoană
căreia îi plăcea să îmbrăţișeze.
Mă simţeam ceva mai bine, cred. Să dorm cu-plată la ventilatorul mecanic toată noaptea făcea ca
171/462
plămânii mei să se simtă aproape normal, cu toate că, pe de altă parte, nu prea îmi aminteam normal-itatea pulmonară.
Ajunseseră acolo cu toţii și făceau un adevărat spectacol dând paginile și tot restul, așa că totul avea să fie despre mine, apoi doamna doctor Maria a spus:
— Așadar, vestea grozavă este că Phalanxiforul continuă să controleze dezvoltarea tumorii, dar, evident, tot întâmpinăm probleme serioase cu acumularea de lichid. Prin urmare, întrebarea este: ce ar trebui să facem mai departe?
Și atunci s-a uitat la mine, ca și când ar fi așteptat un răspuns.
— Ăăă…, am spus eu, am senzaţia că nu sunt persoana cea mai competentă din această încăpere care să răspundă.
A zâmbit.
— Așa e. Așteptam un răspuns de la domnul doctor Simons. Doctor Simons?
Era un alt oncolog, de nu știu care fel.
— Ei bine, știm de la alţi pacienţi că cele mai multe dintre tumori evoluează, în cele din urmă, în
172/462
pofida Phalanxiforului, dar dacă așa ar fi stat lucrurile, am fi văzut creșterea tumorală pe imagini, ceea ce nu e cazul. Deci, încă nu e asta.
Încă, am gândit eu.
Domnul doctor Simons a bătut cu arătătorul în masă.
— Părerea celor de-aici este că e posibil ca Phalanxiforul să agraveze edemul, dar ne-am con-frunta cu probleme mult mai grave dacă am întrerupe administrarea lui.
Doamna doctor Maria a adăugat:
— Nu prea cunoaștem efectele pe termen lung ale Phalanxiforului. A fost administrat la foarte puţini oameni la fel de mult timp, ca în cazul tău.
— Deci nu vom face nimic?
— Vom continua, a spus doamna doctor Maria, dar va trebui să facem mai mult pentru a împiedica edemul să se formeze.
Nu știu din ce cauză, cumva îmi era greaţă, de parcă aveam să vomit. Detestam Întrunirile Echipei Oncologice în general, însă o uram în mod deosebit pe aceasta.
173/462
— Cancerul tău n-o să dispară, Hazel. Dar am văzut persoane care au supravieţuit mult timp cu același nivel de răspândire a tumorii.
(N-am întrebat cât anume însemna mult timp.
Mai comisesem aceeași greșeală și înainte.)
— Știu că la externarea de la terapie intensivă
nu simţi așa, dar, cel puţin deocamdată, ne putem ocupa de lichid.
— Aș putea să fac, să spunem, ceva în genul unui transplant de plămâni? am întrebat eu.
Doamna doctor Maria a strâns din buze.
— Din păcate, n-ai fi considerată un candidat potrivit pentru un transplant, mi-a răspuns ea.
Am înţeles: n-avea niciun rost să irosești niște plămâni buni pe un caz fără speranţă. Am dat din cap, încercând să nu par afectată de răspuns. Tata a început să plângă încet. Nu m-am uitat la el, dar, un timp, nimeni n-a spus nimic, așa că plânsul lui cu sughiţuri era singurul zgomot din încăpere.
Uram să-l rănesc. În cea mai mare parte a timpului, puteam să uit asta, dar adevărul inexorabil era următorul: se prea poate să fi fost bucuroși să
174/462
mă aibă în preajma lor, dar eram alfa și omega suferinţei părinţilor mei.
Chiar înainte de Miracol, când eram la terapie intensivă și se părea că aveam să mor, iar mama îmi spunea că era OK să renunţ, iar eu încercam să
renunţ, dar plămânii mei tot căutau aer, mama a spus ceva suspinând la pieptul tatei, ceva ce aș fi vrut să nu fi auzit și sper că n-o să afle niciodată că
am auzit. A spus: „N-am să mai fiu mamă
niciodată“. M-a răscolit cumplit.
