— Păi, ajută faptul că, practic, nu sunt foarte ocupată, a spus ea.

— Ba ești foarte ocupată, i-am spus eu, cu toate că mi-a trecut prin minte că ocupaţia mamei eram eu, în cea mai mare parte a timpului. Mai exista și ocupaţia de a fi măritată cu tata — el nu prea avea habar de astea, cum ar fi mersul la bancă, angajarea instalatorilor, gătitul și făcutul unor lucruri, altele decât de a lucra pentru Morris Property, Inc. — dar în cea mai mare parte eram eu.

Principala ei raţiune de a exista și principala mea

211/462

raţiune de a trăi erau îngrozitor de împletite între ele.

Pe măsură ce locurile din sala de îmbarcare începuseră să se umple, Augustus a spus:

— Mă duc să iau un hamburger înainte să

plecăm. Vreţi să vă iau ceva?

— Nu, am spus, dar apreciez cu adevărat re-fuzul tău de a ceda convenţiilor sociale privitoare la micul dejun.

Încurcat, m-a privit cu capul înclinat într-o parte.

— Hazel a dezvoltat o chestiune cu ghetoiz-area ouălor prăjite, a spus mama.

— E jenant că pur și simplu trecem cu toţii prin viaţă acceptând orbește că ouăle prăjite sunt în mod fundamental asociate dimineţilor.

— Vreau să vorbim mai mult despre asta, a spus Augustus. Dar mor de foame. Revin imediat.

Când, după douăzeci de minute, Augustus tot n-a apărut, am întrebat-o pe mama dacă ea credea că ceva nu era în regulă, dar ea și-a ridicat privirea din revista ei îngrozitoare cât să-mi spună:

212/462

— Probabil că s-a dus la baie sau ceva de genul ăsta.

Un agent de la poarta de îmbarcare a venit și mi-a înlocuit tubul de oxigen cu unul asigurat de linia aeriană. Eram stânjenită că această doamnă

îngenunchease în faţa mea, în timp ce toată lumea ne privea, așa că, în timp ce o făcea, i-am trimis un mesaj lui Augustus.

Nu mi-a răspuns. Mama nu părea îngrijorată, dar eu îmi imaginam tot felul de nenorociri care să

ne strice excursia la Amsterdam (arestare, rănire, criză nervoasă) și simţeam că era ceva necanceros în neregulă cu pieptul meu pe măsură ce minutele zburau.

Și, exact când doamna din spatele ghișeului anunţa că urmau să înceapă procedurile de preîmbarcare a persoanelor care ar fi avut nevoie de ceva timp în plus și toată lumea din zonă s-a întors drept spre mine, l-am văzut pe Augustus șchiopătând spre noi, cu o pungă de la McDonald‘s într-o mână

și cu rucsacul atârnat pe un umăr.

— Unde ai fost? l-am întrebat.

213/462

— Iartă-mă, coada a fost superlungă, a spus el, oferindu-mi o mână.

Am acceptat-o și am pornit unul lângă celălalt spre poarta de preîmbarcare.

Simţeam cum toată lumea mă privea, întrebându-se ce era în neregulă cu noi și dacă

aveam să murim și cât de curajoasă trebuia să fi fost mama mea și toate celelalte. Uneori, asta e partea cea mai rea când ai cancer: dovada fizică a bolii te separă de restul lumii. Eram în mod irecon-ciliabil altfel și nu fusese nicicând mai evident decât atunci când noi trei am pășit în avionul gol, stewardesele dând compătimitor din cap și gestic-ulând spre rândul nostru aflat în partea din spate.

M-am așezat în mijlocul șirului de trei scaune, cu Augustus lângă hublou și mama pe locul de lângă

culoar. Mă simţeam un pic înghesuită de mama, așa că, desigur, m-am lăsat spre Augustus. Eram exact în spatele unei aripi. El a deschis punga și și-a despachetat hamburgerul.

— Totuși, chestia cu ouăle, a spus el, e că mic-dejunizarea conferă ochiurilor o anumită sacralit-ate, nu? Poţi căpăta niște costiţă sau brânză

214/462

Cheddar oricând și oriunde, de la tacos și sendvișurile de la micul dejun până la brânza gratinată, dar ochiurile — sunt importante.

— Absurd, am spus.

Avionul începea să se umple de oameni. Nu am vrut să mă uit la ei, așa că am privit în altă

parte, iar privitul în altă parte însemna privitul la Augustus.

— Eu spun așa: poate că ochiurile sunt gheto-izate, dar, de asemenea, sunt și speciale. Au un loc și un timp, așa cum și biserica are.

— N-ai putea să te înșeli mai mult, i-am zis.

Dai crezare sentimentelor brodate pe pernele părinţilor tăi. Argumentezi că lucrul rar, fragil este frumos pur și simplu fiindcă e fragil și rar. Dar e o minciună, și tu știi prea bine.

— Ești o persoană greu de mulţumit, a spus Augustus.

— Mulţumirea ușoară nu e mulţumire, am răspuns eu. Cândva ai fost o floare rară și fragilă.

Îţi amintești.

Pentru moment, n-a spus nimic.

215/462

— Hazel Grace, tu chiar știi cum să-mi închizi gura.

— Sunt privilegiul și responsabilitatea mea, i-am răspuns.

Înainte să întrerup contactul vizual cu el, a spus:

— Ascultă, iartă-mă că am evitat zona de așteptare de la îmbarcare. Coada de la McDonald‘s nu era chiar atât de lungă; pur și simplu… pur și simplu nu am vrut să stau acolo cu toţi oamenii ăia care se uitau la noi sau, mă rog.

— Mai mult la mine, i-am spus.

Puteai să-l privești pe Gus și să nu-ţi dai seama că e bolnav, dar eu îmi purtam boala cu mine în exterior, ceea ce constituia un motiv pentru care devenisem un corp-cămin.