pe cel pentru care a scris Sonetul LV.
— Da, am spus.
A tăcut preţ de un minut, apoi a întrebat:
225/462
— Vrei să citești sau ceva de genul?
Am răspuns afirmativ. Citeam un poem lung, numit Urlet, de Allen Ginsberg, pentru cursul meu de poezie, iar Gus citea O durere supremă.
După un timp, a întrebat:
— E bun?
— Poemul? am întrebat.
— Da.
— Da, e grozav. Tipii din poem iau mai multe medicamente decât iau eu. Cum e ODS?
— Tot perfect, a spus el. Citește-mi-l.
— Nu e chiar un poem pe care să-l citești cu voce tare când stai lângă mama ta care doarme.
Are, cum ar fi, sodomie și cocaină în el, i-am spus.
— Tocmai ai numit două dintre modalităţile mele preferate de petrecere a timpului liber, a spus el. Bine, în cazul acesta citește-mi altceva.
— Ăă, am spus. Nu am altceva.
— Asta-i tare rău. Am așa un chef de poezie!
Nu știi nimic pe de rost?
— „Să mergem deci, tu și cu mine“, am început eu emoţionată, „Când seara s-a întins pe cer în
226/462
fine/ Asemenea unui bolnav cloroformizat pe masă“.
— Mai rar, a spus el.
Mă rușinasem, așa ca atunci când îi spusesem pentru prima dată despre O durere supremă.
— Ăăă, bine. „Să mergem deci, tu și cu mine/
Când seara s-a întins pe cer în fine/ De nopţile fără
somn în hotelurile ieftine de-o noapte/ Și birturi cu rumeguș și cu găoci de stridii:/ Străzi care se urmează una-ntr-alta ca o ceartă rea, sâcâitoare / Și cu subînţelesuri care sunt niște insidii/ Care te-mping spre o aceeași mare întrebare…/ O, să nu-ntrebi: «Și ce mai e și asta?»/ Să mergem să ne facem vizita.“8
— Sunt îndrăgostit de tine, a spus el în șoaptă.
— Augustus! i-am spus.
— Chiar sunt, a zis el.
Se uita lung la mine și îi vedeam colţurile ochilor făcând cute.
— Sunt îndrăgostit de tine și nu am chef să-mi refuz simpla plăcere de a spune lucruri adevărate.
Sunt îndrăgostit de tine și știu că iubirea e doar un strigăt în neant și că uitarea este inevitabilă și că
227/462
suntem cu toţii condamnaţi și că va veni o zi când toată munca noastră se va fi prefăcut în pulbere și știu că soarele va înghiţi unicul pământ pe care-l vom avea vreodată și sunt îndrăgostit de tine.
— Augustus! am spus iar, neștiind ce altceva să spun.
Aveam senzaţia că totul răsărea în mine, de parcă m-aș fi înecat în această ciudată bucurie dureroasă, dar nu puteam să i-o spun și eu. Nu puteam să-i răspund nimic. Pur și simplu m-am uitat la el și l-am lăsat să se uite și el la mine, până ce el a dat din cap, cu buzele ţuguiate, și s-a întors cu spatele, lipindu-și tâmpla de fereastră.
8 Versuri din „Cântecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock“ — în T.S. Eliot, Opere poetice 1909-1962, traducere de Mircea Ivănescu, Editura Humanitas, București, 2011.
Capitolul unsprezece Cred că, probabil, am adormit. Am adormit și, în cele din urmă, m-am trezit când se scotea trenul de aterizare. Aveam un gust oribil în gură și am încercat s-o ţin închisă de teamă să nu otrăvesc avionul.
M-am uitat spre Augustus, care se zgâia pe hublou pe măsură ce coboram sub plafonul norilor.
Mi-am îndreptat spinarea ca să văd Olanda.
Pământul părea să se scufunde în ocean, mici drep-tunghiuri verzi înconjurate pe toate laturile de canale. Am aterizat, de fapt, paralel cu un canal, de
229/462
parcă ar fi existat două piste: una pentru noi și una pentru păsările de apă.
După ce ne-am luat bagajele și am trecut de controlul vamal, ne-am înghesuit toţi într-un taxi condus de un tip chel, deșirat, care vorbea engleza la perfecţie — mai bine chiar decât mine.
— Hotelul Filosoof? am spus eu.
Apoi el a întrebat:
— Sunteţi americani?
— Da, i-a răspuns mama. Suntem din Indiana.
— Indiana, a spus el. Au furat pământul indi-enilor și au păstrat numele, nu?
— Cam așa ceva, i-a răspuns mama.
