ăsta, dar dezvelea mult mai multă piele decât am permis eu vreodată. (Mama avea un motto în legătură cu chestia asta: „Cei din familia Lancaster nu-și dezgolesc buricele“.)

Am deschis ușa. Augustus purta un costum negru, cu revere înguste, impecabil croit, peste o cămașă albastră și o cravată neagră îngustă. Din colţul gurii sale serioase atârna o ţigară.

— Hazel Grace, a spus el, arăţi superb.

— Am... am zis.

Am continuat să mă gândesc că restul propoziţiei avea să ţâșnească din aerul care îmi străbătea corzile vocale, dar nu s-a întâmplat nimic. Apoi, într-un sfârșit, am spus:

— Am senzaţia că sunt îmbrăcată sumar.

— A, chestia asta veche? m-a întrebat el, zâmbindu-mi.

— Augustus, l-a salutat mama din spatele meu, arăţi extrem de chipeș.

— Vă mulţumesc, doamnă, a zis el.

Mi-a oferit braţul. L-am acceptat, aruncându-i o privire mamei.

— Ne vedem la unsprezece, a spus ea.

236/462

Așteptând tramvaiul numărul unu pe o stradă

largă, cu trafic aglomerat, i-am spus lui Augustus:

— Presupun că e costumul pe care îl porţi la înmormântări.

— De fapt, nu, mi-a zis el. Costumul acela nu e nici pe departe așa de drăguţ ca acesta.

Tramvaiul albastru cu alb a sosit, iar Augustus i-a înmânat cele două carduri ale noastre con-ductorului, care ne-a explicat că trebuia să le flu-turăm în faţa senzorului circular. În timp ce traver-sam vagonul aglomerat, un bătrân s-a ridicat pentru a ne da posibilitatea să ne așezăm unul lângă

celălalt, iar eu am încercat să-i spun să se așeze la loc, dar el gesticula insistent. Am mers cu tramvaiul trei staţii, eu aplecându-mă spre Gus pentru a putea privi împreună pe fereastră.

Augustus a arătat spre copaci și m-a întrebat:

— Vezi?

Vedeam. Peste tot, de-a lungul canalelor erau ulmi, iar vântul le împrăștia seminţele. Dar nu semănau a seminţe. Păreau a fi petale miniaturale de trandafiri din care se ștersese culoarea. Acele petale pale se adunau în vânt asemenea unor stoluri

237/462

de păsări — erau mii, de parcă ningea furtunos primăvara.

Bătrânul care ne cedase locul a remarcat că

observaserăm și ne-a spus, în engleză:

— În Amsterdam acum e primăvară. Iepen 9-ii

aruncă cu confetti pentru a celebra primăvara.

Am schimbat tramvaiul și, după alte patru staţii, am ajuns pe o stradă împărţită în două de un canal minunat, reflexiile vechiului pod și ale case-lor pitorești făcând vălurele pe apă.

Oranjee era la numai câţiva pași de staţia de tramvai. Restaurantul se găsea pe o parte a străzii; terasa, pe cealaltă, pe o platformă betonată, chiar în dreapta malului. Ochii femeii care ne-a întâmpinat s-au luminat atunci când eu și Augustus ne-am îndreptat spre ea.

— Domnul și doamna Waters?

— Așa cred, i-am răspuns.

— Masa dumneavoastră, a spus ea, arătând cu un gest pe partea cealaltă a străzii spre o masă

aflată la câţiva centimetri de canal. Șampania este din partea casei.

238/462

Gus și cu mine ne-am privit reciproc, zâmbind. După ce am traversat strada, a tras un scaun și m-a ajutat să mă așez. Într-adevăr, existau două

cupe de șampanie pe masa noastră, acoperită cu o faţă de masă albă. Răcoarea din aer era magnific contrabalansată de soarele care strălucea; pe una dintre laturi pedalau bicicliști — bărbaţi și femei îmbrăcaţi elegant, îndreptându-se spre casele lor, fete blonde, puţin atrăgătoare, care mergeau așezate într-o parte pe șaua bicicletelor unor prieteni, puști mici, fără căști, care se legănau pe scaunele lor din plastic, în spatele părinţilor. Iar pe cealaltă parte, apa canalului era sufocată de milioanele de seminţe-confetti. Ambarcaţiuni mici erau ancorate la cheiurile din cărămidă, pe jumătate pline de apă de ploaie, unele dintre ele aproape scufundându-se. Puţin mai departe pe canal, vedeam casele-ambarcaţiuni plutind la pon-toane, iar în mijlocul canalului, un vas cu fundul plat, deschis, pe a cărui punte se găseau scaune pentru grădină și o combină stereo portabilă, se îndrepta alene spre noi. Augustus a luat cupa lui de șampanie și a ridicat-o. Am luat-o și eu pe a mea,

239/462

cu toate că nu mai băusem niciodată, cu excepţia câtorva sorbituri din berea tatălui meu.

— Bine, a spus el.

— Bine, am spus și eu, apoi am ciocnit paharele.

Am luat o gură. Bulele micuţe mi se topeau în gură și apoi călătoreau înspre nord, spre creierul meu. Dulce. Înţepătoare. Delicioasă.

— E cu adevărat bună, i-am spus. N-am mai băut niciodată șampanie.

A apărut un chelner tânăr, bine clădit, cu păr blond, ondulat. Era probabil și mai înalt decât Augustus.

— Știţi, ne-a întrebat el cu un accent delicios, ce a spus Dom Pérignon după ce a inventat șampania?

— Nu, i-am răspuns eu.

— I-a chemat pe câţiva dintre călugări, to-varășii săi: „Veniţi repede: gust stelele“. Bine aţi venit în Amsterdam! Aţi dori să vedeţi meniul sau aţi prefera să alegeţi varianta bucătarului-șef?

M-am uitat la Augustus, iar el s-a uitat la mine.

240/462

— Varianta bucătarului-șef sună minunat, dar Hazel este vegetariană.

Îi menţionasem asta lui Augustus o singură