era un joc de ruletă rusească. Adică, aveam să trec prin chinurile iadului timp de șase luni sau un an și să-mi pierd piciorul și, la sfârșit, tot se putea foarte bine să nu funcţioneze, înţelegi?

— Înţeleg, i-am spus, cu toate că nu prea pricepeam.

Eu nu fusesem niciodată nimic altceva decât în fază terminală; toate tratamentele fuseseră pentru

245/462

prelungirea vieţii, nu pentru vindecarea cancerului.

Phalanxiforul introdusese o măsură de ambiguitate în povestea cancerului meu, dar era ceva diferit faţă de povestea lui Augustus: capitolul meu final fusese scris odată cu diagnosticul. Gus, asemenea multor supravieţuitori ai cancerului, trăia cu nesiguranţa.

— În regulă, a spus el. Așa că am trecut prin toată chestia asta legată de dorinţa de a fi pregătit.

Am cumpărat un loc în Crown Hill — într-o zi m-am plimbat pe-acolo cu tata și am ales o parcelă. Și mi-am planificat toată înmormântarea și tot și, exact înainte de operaţie, i-am întrebat pe părinţii mei dacă puteam să-mi cumpăr un costum, unul frumos, în caz că nu reușeam. Oricum, n-am avut niciodată șansa să-l îmbrac. Până în seara asta.

— Deci, e costumul pentru propria ta înmormântare.

— Corect. Tu nu ai o ţinută pentru moarte?

— Ba da, i-am spus. E o rochie pe care am cumpărat-o pentru aniversarea mea de cincisprezece ani. Dar n-o port la întâlniri.

I s-au luminat ochii.

246/462

— Suntem la o întâlnire? m-a întrebat.

Am privit în jos, cuprinsă de jenă.

— Nu forţa nota!

Amândoi eram ghiftuiţi cu adevărat, însă

desertul — o crémeaux suculentă înconjurată de fructul-pasiunii — era prea bun să nu încerci măcar să ciugulești din el, așa încât am mai zăbovit la desert, încercând să ni se facă iar foame. Soarele era ca un copilaș care refuza insistent să se ducă la culcare: era opt treizeci și încă era lumină.

Din senin, Augustus a întrebat:

— Crezi în viaţa de apoi?

— Cred că veșnicia e un concept incorect, i-am răspuns.

A zâmbit atotștiutor.

— Tu ești un concept incorect.

— Știu. De aceea sunt scoasă din rotaţie.

— Asta nu e amuzant, mi-a spus, privind strada.

Treceau două fete pe o bicicletă, una mergând cu picioarele într-o parte, pe roata din spate.

— Hai, i-am spus. A fost o glumă.

247/462

— Gândul ca tu să fii scoasă din rotaţie nu mi se pare amuzant, mi-a spus. Totuși, răspunde-mi serios: viaţa de după?

— Nu, i-am spus, apoi am revizuit. Ei bine, poate că n-aș merge atât de departe să spun un nu categoric. Tu?

— Da, a spus cu o voce plină de încredere. Da, absolut. Nu un rai unde poţi să călărești pe inorogi, să cânţi la harpă și să trăiești într-un conac făcut din nori. Dar, da. Cred în Ceva cu C mare. Întotdeauna am crezut.

— Zău? l-am întrebat.

Eram surprinsă. Întotdeauna asociasem credinţa în rai cu, cinstit vorbind, un soi de deraiere in-telectuală. Dar Gus nu era tâmpit.

— Da, a spus el liniștit. Cred în replica aia din O durere supremă: „Soarele răsărit e prea strălucitor în ochii ei pierduţi.“ Acesta-i Dumnezeu, așa cred, soarele care răsare, iar lumina este prea puternică și ochii ei sunt pierduţi, dar nu s-au rătăcit. Nu cred că ne întoarcem să-i bântuim sau să-i alinăm pe cei vii sau ceva de genul acesta, dar cred că ne transformăm în ceva.

248/462

— Dar te temi de uitare.

— Sigur, de uitarea pământeană. Dar, vreau să

spun, sper să nu sune ca o maximă spusă de părinţii mei, că eu cred că oamenii au suflete și mai cred în supravieţuirea sufletelor. Teama de uitare este altceva, teama că nu voi mai putea da ceva în schimbul vieţii mele. Dacă nu-ţi trăiești viaţa în slujba unui bine mai mare, trebuie cel puţin să mori în slujba unui bine mai mare, înţelegi? Și mă tem că nu voi avea nicio viaţă și nicio moarte care să

însemne ceva.

M-am mulţumit doar să dau din cap.

— Ce este? m-a întrebat el.

— Obsesia ta legată de, să zicem, să mori pentru ceva sau să lași în urmă vreo măreaţă dovadă de eroism sau ce-o fi acela. E pur și simplu ciudată.

— Toată lumea dorește să ducă o viaţă

extraordinară.

— Nu toată lumea, i-am spus, incapabilă să-mi ascund plictiseala.

— Ești nebună?

— E doar…, i-am spus și apoi n-am mai reușit să termin fraza. Doar…, am spus iar.

249/462

Între noi pâlpâia flacăra lumânării.

— E chiar urât din partea ta să spui că sin-gurele vieţi care contează sunt vieţile celor care au trăit pentru ceva sau au murit pentru ceva. E o dovadă de răutate din partea ta să-mi spui așa ceva.