— Mi-a fost dor de tine, mi-a spus Augustus.
Vocea mea era mai firavă decât mi-aș fi dorit să fie.
— Îţi mulţumesc că n-ai încercat să mă vezi când arătam ca dracu‘.
— Ca să fiu cinstit, arăţi în continuare cam nașpa.
Am izbucnit în râs.
— Și mie mi-a fost dor de tine. Doar că n-am vrut ca tu să vezi… toate astea. Vreau numai, cum
166/462
ar fi… Nu contează. Nu capeţi mereu ceea ce-ţi dorești.
— Chiar așa? m-a întrebat el. Mereu am crezut că lumea este o fabrică de îndeplinit dorinţe.
— Se dovedește că nu e așa, i-am zis.
Era atât de frumos! S-a întins să mă ia de mână, dar eu am clătinat din cap.
— Nu, i-am spus în șoaptă. Dacă e să ieșim împreună, trebuie să fie altfel, nu așa.
— Bine, a zis el. Păi, am vești bune și rele de pe frontul de îndeplinit dorinţe.
— Serios? l-am întrebat.
— Vestea proastă e că, evident, n-o să putem merge la Amsterdam până ce nu te vei simţi mai bine. Oricum, Djinnii își vor face numărul de magie când vei fi bine.
— Asta e vestea bună?
— Nu, vestea bună e că, în timp ce tu dormeai, Peter Van Houten ne-a mai împărtășit ceva din strălucitoarea sa gândire.
S-a întins din nou spre mâna mea, dar de data asta pentru a-mi strecura în palmă o bucată
167/462
împăturită de hârtie de scris, cu titlul Peter Van Houten, Romancier Emerit.
N-am citit-o până ce n-am ajuns acasă, instal-ată în imensul meu pat pustiu, fără vreo șansă de întrerupere medicală. Mi-a luat o veșnicie să desci-frez scrisul colţuros, mâzgălit al lui Van Houten.
Dragă domnule Waters,
Am intrat în posesia scrisorii tale electronice datată 14 aprilie și sunt profund impresionat de complexitatea shakespeariană a tragediei voastre.
Toată lumea din această poveste are o hamartia dură ca o stâncă: a ei, că este atât de bolnavă; a ta, că ești atât de bine. Dacă ea s-ar fi simţit mai bine, iar tu ai fi fost mai bolnav, atunci stelele n-ar fi fost atât de potrivnice, dar este în firea stelelor să fie potrivnice, iar Shakespeare nu s-a înșelat niciodată
mai tare decât atunci când l-a pus pe Cassius să
noteze: „Nu stelele-s de vină, scumpe Brutus,/
Supuși de suntem vina este-a noastră“. Ușor de spus când ești un nobil roman (sau Shakespeare), dar, printre stelele noastre, vina nu lipsește.
Că tot suntem la subiectul legat de neajunsurile bătrânului Will, ceea ce mi-ai scris tu despre tânăra Hazel îmi amintește de Sonetul LV al Bardului: „Nici
168/462
marmori, nici morminte princiare/ Nu vor trăi cât versul meu puternic;/ În miezul lui vei străluci mai tare/
Decât în piatră sub un timp nemernic“. (Abătându-ne de la subiect: ce nemernic este timpul, le-o trage tuturor.) E un poem grozav, dar amăgitor: ne amintim cu adevărat de puternicele versuri ale lui Shakespeare, dar ce ne amintim despre persoana pe care o evocă? Nimic. Suntem siguri că era bărbat, restul sunt doar supoziţii. Shakespeare nu ne-a spus mai nimic despre bărbatul pe care l-a în-gropat în sarcofagul său lingvistic. (Remarcaţi, de asemenea, că atunci când vorbim despre literatură, o facem la timpul prezent. Când vorbim despre cei răposaţi, nu suntem la fel de amabili.) Nu-i imortal-izezi pe cei pierduţi scriind despre ei. Limba în-groapă, dar nu învie. (Destăinuire sinceră: nu sunt primul care să fi făcut această observaţie. cf, poemul lui MacLeish, Nici marmori, nici morminte princiare, care conţine versul eroic: „Îţi spun că vei muri și că nimeni nu-și va aminti de tine“.) Divaghez, dar iată care este esenţa: morţii sunt vizibili numai în ochiul veșnic treaz al amintirilor. Viii, slavă Domnului!, își menţin abilitatea de a surprinde și de a dezamăgi. Waters, Hazel a ta e vie, iar tu nu
169/462
trebuie să-ţi impui voinţa asupra hotărârii altcuiva, mai ales când e vorba de o hotărâre care a fost luată în urma unui proces amplu de gândire. Ea dorește să te cruţe de durere, iar tu ar trebui să-i permiţi. Se prea poate să nu găsești ca fiind con-vingătoare logica tinerei Hazel, dar am pășit prin această vale a lacrimilor mai mult timp decât tine și, din ceea ce am înţeles, ea nu e nebună.
Al tău, cu adevărat
Peter Van Houten
Era într-adevăr scrisă de el. Mi-am lins degetul și am tamponat hârtia, iar cerneala s-a întins puţin, așa că am fost sigură că era adevărată.
— Mamă! am strigat-o eu.
N-am spus-o cu voce tare, dar nici nu era nevoie s-o fac. Ea aștepta mereu. Și-a vârât capul pe ușă.
— Scumpo, ești bine?
— Am putea s-o sunăm pe doamna doctor Maria și s-o întrebăm dacă o excursie în străinătate mă va omorî?
