Așa că am deschis calculatorul să ascult muz-ică și, cu formaţia preferată a lui Augustus, The Hectic Glow, drept coloană sonoră, m-am întors la paginile de omagii aduse lui Caroline Mathers, citind despre cât de eroică fusese lupta ei și cât de mult le lipsea, și despre faptul că era într-un loc mai bun, și despre cum avea ea să trăiască veșnic
153/462
în amintirea lor, și cum toţi care o cunoscuseră —
absolut toţi — fuseseră devastaţi de moartea ei.
Poate că ar fi trebuit s-o urăsc pe Caroline Mathers sau ceva de genul, căci fusese cu Augustus, dar n-o uram. N-o puteam vedea foarte clar printre atâtea omagii, dar nu părea să fie mult de urât la ea — părea să fie mai mult o persoană bolnavă cronic, așa ca mine, ceea ce m-a făcut să mă
îngrijorez că, atunci când voi muri, nu se vor spune prea multe despre mine, cu excepţia faptului că
luptasem cu eroism, ca și când unicul lucru pe care îl făcusem vreodată fusese să Am Cancer.
Oricum, în cele din urmă, am început să citesc notiţele lui Caroline Mathers, care erau cel mai probabil scrise de către părinţii ei, deoarece cred că
forma ei de cancer era una care te face să nu mai fii tu înainte de a te face să nu mai fii viu.
Așadar, era ceva de genul: Caroline continuă
să aibă probleme comportamentale. Se chinuiemult cu furia și frustrarea pentru că nu poate vorbi(și noi suntem frustraţi în legătură cu lucrurile astea, desigur, dar noi avem căi mai acceptabile dinpunct de vedere social de a face faţă furiei). Gus a
154/462
început să-i spună Carolinei HULK SMASH 7 , ceea ce rezonează cu doctorii. Nu e deloc ușor pentru niciunii dintre noi, dar îţi iei umorul de unde poţi.
Sperăm să mergem acasă joi. Vă dăm de veste…
Nu mai e nevoie s-o spun, n-a mai ajuns joi acasă.
Desigur, m-am încordat când m-a atins. Să fiu cu el însemna să-l rănesc — în mod inevitabil. Și așa am simţit când el a întins mâna spre mine: m-am simţit de parcă aș fi comis un act de violenţă
împotriva lui, căci asta și făceam.
M-am hotărât să-i trimit un mesaj. Voiam să
evit o discuţie întreagă despre asta.
Bună, deci bine, nu știu dacă ai să înţelegi asta, dar nu pot să te sărut sau altceva. Nu neapărat fiindcă nu vreau, nu pot.
Când încerc să mă uit la tine în felul acesta, tot ceea ce văd este la ce te voi supune. Poate că asta n-are nicio noimă pentru tine.
Oricum, îmi pare rău.
Mi-a răspuns câteva minute mai târziu: Bine.
I-am scris și eu:
155/462
Bine.
Mi-a răspuns:
O, Doamne, încetează să mai flirtezi cu mine!
Eu nu i-am scris decât:
Bine.
Câteva secunde mai târziu, mi-a bâzâit mobilul.
Glumeam, Hazel Grace. Înţeleg. (Dar știm amândoi că „bine“ e un cuvânt foarte potrivit pentru flirt. Bine POCNEȘTE de senzualitate.) Eram foarte tentată să-i răspund din nou bine, dar mi l-am imaginat la înmormântarea mea, iar asta m-a ajutat să scriu ceea ce se cuvenea.
Îmi pare rău
***
Am încercat să dorm cu căștile pe urechi, dar după o vreme, mama și tata au intrat în cameră, iar mama l-a luat pe Bluie de pe raft și l-a lipit de pieptul ei, iar tata s-a așezat pe scaunul de la biroul meu și, fără să plângă, mi-a spus:
— Nu ești o grenadă, nu pentru noi. Gândul la moartea ta ne întristează, Hazel, dar nu ești o grenadă. Ești uimitoare. N-ai de unde să știi, scumpo,
156/462
căci niciodată n-ai avut un bebeluș care să fi devenit o cititoare strălucită cu un interes secundar în emisiuni oribile de televiziune, dar bucuria pe care ne-o aduci este cu mult mai mare decât tristeţea pe care o simţim în legătură cu boala ta.
— Bine, le-am spus.
— Zău, a continuat tata. Nu te-aș tromboni în legătură cu asta. Dacă ai fi fost o povară mai mare decât am putea duce, te-am fi aruncat pe străzi.
