M-am așezat și eu pe scaunul de lângă el.

— Deci, cum îţi merge?

— Bine. Bucuros să fiu acasă, cred. Gus mi-a spus că ai fost la terapie intensivă.

— Da, am zis.

— Nașpa, a zis el.

— Acum sunt mult mai bine, i-am spus.

Mâine plec la Amsterdam cu Gus.

— Știu. Sunt destul de la curent cu viaţa ta, căci Gus niciodată Nu. Vorbește. Despre. Nimic.

Altceva.

Am zâmbit. Patrick și-a dres vocea și a spus:

— S-ar putea să ne așezăm cu toţii?

Mi-a întâlnit privirea.

— Hazel! a exclamat el. Mă bucur tare mult să

te văd!

194/462

S-au așezat cu toţii, și Patrick a început să

povestească din nou despre lipsa boașelor sale, iar eu am intrat în rutina Grupului de Sprijin: să comunic prin oftaturi cu Isaac, să-mi pară rău pentru toţi cei din încăpere și, de asemenea, pentru toţi cei aflaţi dincolo de ea, să împart conversaţiile pe zone pentru a mă concentra asupra lipsei respiraţiei mele și a durerii. Lumea continua, așa cum o făcea, fără

participarea mea integrală, și m-am trezit din rever-ie numai atunci când cineva mi-a pronunţat numele.

Era Lida cea Puternică. Lida în remisiune.

Blonda, sănătoasa, robusta Lida, cea care făcea parte din echipa de înot a liceului ei. Lida, cea căreia nu-i lipsea decât apendicele, rostindu-mi numele, spunând:

— Hazel este o adevărată inspiraţie pentru mine, zău că e. Ea chiar continuă să lupte, trezindu-se în fiecare dimineaţă și ducându-se la război fără să se plângă. Este atât de puternică!

Este mult mai puternică decât mine. Mi-aș dori să

am tăria ei.

195/462

— Hazel? m-a întrebat Patrick. Cum te face asta să te simţi?

Am ridicat din umeri și m-am uitat spre Lida.

— Ţi-aș da tăria mea, dacă aș putea avea re-misiunea ta.

M-am simţit vinovată de îndată ce am spus-o.

— Nu cred că asta a vrut Lida să spună, a zis Patrick. Cred că ea…

Dar eu nu mai ascultam.

După rugăciunile pentru vii și litania nesfârșită

pentru cei morţi (cu Michael alipit la final), ne-am prins de mâini și am spus:

— Să ne trăim cele mai bune vieţi azi!

Imediat, Lida s-a repezit spre mine, plină de scuze și explicaţii.

— Nu, nu, e în regulă, i-am spus, expediind-o cu un gest și întorcându-mă apoi către Isaac: Vrei, te rog, să mă însoţești sus?

El m-a luat de braţ și l-am condus spre lift, recunoscătoare că aveam o scuză să evit scările.

Aproape că reușiserăm să parcurgem drumul spre lift, când am văzut-o pe mama lui stând într-un colţ

al Inimii.

196/462

— Aici sunt, i-a spus ea lui Isaac, iar el a schimbat braţul meu cu el ei, înainte să întrebe: Vrei să vii cu noi?

— Sigur, i-am spus.

Îmi părea rău pentru el. Cu toate că uram com-pasiunea pe care o avea lumea faţă de mine, nu mă

puteam abţine să n-o simt faţă de el.

Isaac locuia într-o casă de fermă în Meridian Hills, lângă moderna lui școală particulară. Ne-am așezat în camera de zi în timp ce mama lui s-a dus în bucătărie să pregătească cina, apoi el m-a întrebat dacă voiam să joc un joc.

— Sigur, i-am spus.

Așa că mi-a cerut telecomanda. I-am dat-o, iar el a deschis televizorul și un calculator atașat acestuia. Ecranul televizorului a rămas negru, dar, după

câteva minute, s-a auzit o voce profundă venind dinspre el.

— Deception, a spus vocea. Un jucător sau doi?

— Doi, a răspuns Isaac. Pauză.

S-a întors spre mine.