Cu cele mai bune urări,
Lidewij Vliegenthart
Asistent executiv al domnului Peter Van Houten, autorul romanului O durere supremă
* * *
— Mamă! am strigat-o eu.
Nu mi-a răspuns.
— MAMĂ! am ţipat.
Nimic. Din nou, mai tare:
— MAMĂ!
A venit în fuga mare, înfășurată până la subsuori într-un prosop roz uzat, cu apa picurând în jurul ei, ușor panicată.
— Ce s-a întâmplat?
189/462
— Nimic. Iartă-mă! Nu știam că ești la duș, i-am spus.
— În baie, mi-a zis ea. Tocmai…
A închis ochii.
— Tocmai încercam să fac o baie de cinci secunde. Iartă-mă! Ce se petrece?
— Poţi să-i suni pe Djinni și să le spui că excursia nu mai e valabilă? Tocmai am primit un e-mail de la secretara lui Peter Van Houten. Ea crede că venim.
Și-a strâns buzele și a mijit ochii, privind dincolo de mine.
— Ce e?
— N-ar trebui să-ţi spun până ce nu ajunge și tatăl tău acasă.
— Ce e? am întrebat iar.
— Excursia e în continuare valabilă. Aseară a sunat doamna doctor Maria și ne-a convins că
trebuie să-ţi trăiești…
— MAMĂ, TE IUBESC AȘA DE MULT! am urlat, iar ea a venit spre pat și m-a lăsat s-o îmbrăţișez.
190/462
I-am trimis un mesaj lui Augustus, căci știam că era la școală:
Mai ești liber pe 3 mai? :-)
Mi-a răspuns imediat:
Deja mă simt ca-n paradis.
Dacă aș putea rămâne trează o săptămână, aș
cunoaște secretele nescrise ale mamei Annei și ale Olandezului-cu-Lalele. M-am uitat în jos, la bluza și la pieptul meu.
— Vă ia naiba dacă n-o să funcţionaţi cum trebuie! le-am șoptit plămânilor mei.
Capitolul nouă
În ziua de dinaintea plecării la Amsterdam, m-am dus la Grupul de Sprijin pentru prima dată de când îl cunoscusem pe Augustus. Distribuţia se schimbase un pic la cei aflați Întru Totul în Inima lui Iisus. Am ajuns devreme, timp suficient pentru ca eterna supravieţuitoare a puternicului cancer apendiceal, Lida, să mă pună la curent în legătură
cu toţi, în timp ce eram rezemată de masa pentru desert, mâncând o prăjitură cu fulgi de ciocolată de la băcănie.
Leucemicul Michael, în vârstă de doisprezece ani, murise. Luptase din răsputeri, mi-a spus Lida,
192/462
de parcă ar fi existat și un alt fel de a te lupta. Toţi ceilalţi erau încă prin zonă. Ken era NUC după ra-diaţii. Lucas făcuse o recădere, iar ea a spus-o cu un zâmbet trist și cu o ușoară ridicare din umeri, în felul în care ai putea spune că un alcoolic se reapucase de băut.
O fetiţă drăgălașă, bucălată, a trecut pe lângă
masă și a salutat-o pe Lida, apoi mi s-a prezentat ca fiind Susan. Nu știam ce era în neregulă cu ea, dar avea o cicatrice care se întindea dintr-o parte a nasului spre buză și îi traversa obrazul. Își dăduse cu fond de ten peste cicatrice, dar asta nu făcea decât s-o scoată și mai tare în evidenţă. Simţeam că
mă cam lăsa respiraţia de la statul în picioare, așa că am spus:
— Mă duc să stau jos.
Ușa de la lift s-a deschis și i-am văzut pe Isaac și pe mama lui. Purta ochelari de soare și se ţinea strâns de braţul mamei sale cu o mână, în cealaltă
ţinând un baston.
— Hazel, nu Monica de la Grupul de Sprijin, am spus când a ajuns destul de aproape, iar el a zâmbit.
193/462
— Bună, Hazel. Ce mai faci?
— Bine. M-am făcut tare sexy de când ai orbit tu.
— Fac pariu c-așa e, a spus el.
Mama lui l-a condus la un scaun, l-a sărutat pe creștetul capului și s-a dus cu pași târșâiţi înapoi, spre lift. El a pipăit în jurul lui și apoi s-a așezat.
