Nu m-am putut împiedica să nu mă gândesc la asta pe toată durata Întrunirii Echipei Oncologice.

Nu reușeam să mi-o scot din minte, cum sunase când o spusese, că nu avea să mai fie în regulă niciodată, ceea ce probabil e adevărat.

Oricum, în cele din urmă, am decis să con-tinuăm la fel, doar cu drenaje mai frecvente. La sfârșit, am întrebat dacă puteam să călătoresc la Amsterdam, și domnul doctor Simons a râs, iar apoi doamna doctor Maria a spus:

— De ce nu?

Iar domnul doctor Simons, neîncrezător, a spus și el:

175/462

— De ce nu?

Iar doamna doctor Maria a continuat:

— Da, nu văd de ce nu. La urma urmelor, au oxigen în avioane.

Domnul doctor Simons a spus:

— Or să verifice la îmbarcare un ventilator mecanic non-invaziv?

Iar Maria a spus:

— Da, sau o va aștepta unul.

— Plasarea unui pacient — unul dintre cele mai promiţătoare cazuri de supravieţuitori trataţi cu Phalanxifor, nici mai mult, nici mai puţin — întrun zbor la opt ore distanţă de singurii doctori care cunosc în amănunt cazul? E o recomandare pentru dezastru.

Doamna doctor Maria a ridicat din umeri.

— Asta va spori unele riscuri, a recunoscut ea, apoi s-a întors spre mine și a spus: Dar e viaţa ta.

Numai că nu prea. În drum spre casă, părinţii mei au stabilit: aveam să merg la Amsterdam numai atunci când se va da o asigurare din partea doctorilor că avea să fie în siguranţă.

* * *

176/462

Augustus a sunat în acea seară, după cină.

Eram în pat deja — pentru moment, după cină devenise ora mea de culcare —, sprijinită de nu știu câte perne și, de asemenea, de Bluie, cu laptopul în braţe.

Am răspuns, spunând:

— Vești proaste.

Iar el a zis:

— La naiba, ce e?

— Nu pot să merg la Amsterdam. Unul dintre doctorii mei crede că nu e o idee bună.

A tăcut preţ de o secundă.

— Doamne, a spus el. Ar fi trebuit să plătesc eu însumi. Ar fi trebuit să te duc direct de la Funky Bones la Amsterdam.

— Dar atunci probabil că aș fi avut episodul fatal de dezoxigenare la Amsterdam, iar corpul meu ar fi fost expediat în cala de bagaje a avionului, i-am spus eu.

— Păi, da, a spus el. Dar înainte de asta, datorită măreţului meu gest romantic, aș fi ajuns să fac dragoste.

177/462

Am râs cam tare, destul de tare încât am simţit unde fusese tubul de dren.

— Râzi fiindcă e adevărat, mi-a spus el.

Am râs din nou.

— Probabil că nu, i-am spus, iar după o clipă

am adăugat: Deși nu se știe niciodată.

A gemut nefericit.

— O să mor virgin, a zis.

— Ești virgin? l-am întrebat, surprinsă.

— Hazel Grace, a spus el, ai o bucată de hârtie și un pix?

I-am spus că aveam.

— Bine, desenează un cerc.

M-am conformat.

— Acum, desenează un cerc mai mic în interiorul cercului.

Am făcut-o.

— Cercul mai mare reprezintă virginii. Cel mai mic reprezintă băieţii de șaptesprezece ani cu un singur picior.

Am râs iar și i-am spus că, deși cele mai multe relaţionări sociale au loc la spitalele pentru copii, asta nu încurajează promiscuitatea, apoi am vorbit

178/462

despre comentariul genial al lui Peter Van Houten despre ticăloșia timpului și, cu toate că eu eram în patul meu, iar el în subsolul lui, chiar aveam senzaţia că eram din nou în cea de-a treia dimensiune necreată — reprezenta un loc pe care chiar îmi făcea plăcere să-l vizitez în compania lui.

Apoi am închis, iar tata și mama au intrat în camera mea și, deși nu era suficient de mare pentru noi toţi, s-au așezat de o parte și de cealaltă a patului și am urmărit ANTM la micul televizor din camera mea. Fata aia, Selena, care nu-mi plăcea deloc, a fost eliminată, ceea ce m-a făcut tare fericită.