163/462

— Nu, doar familia.

Am dat din cap și m-am cufundat într-un somn adânc.

Aveau să treacă șase zile până să plec casă, șase ne-zile de zgâit la tavanul fals, de privit la televizor, de dormit, de durere și de dorit ca timpul să treacă mai repede. Nu l-am văzut pe Augustus și pe nimeni altcineva, în afară de părinţii mei. Părul meu semăna cu un cuib de păsări; mersul târșâit, ca al unui pacient dement. Totuși, cu fiecare zi care trecea, mă simţeam un pic mai bine: fiecare somn se încheia dezvăluind o persoană care semăna tot mai mult cu mine. Somnul luptă împotriva cancerului, a spus domnul doctor Jim pentru a mia oară, zăbovind lângă mine, într-o dimineaţă, împreună

cu o gașcă de studenţi de la medicină.

— În cazul acesta, sunt ca o mașină de luptat împotriva cancerului, i-am spus eu.

— Asta ești, Hazel. Continuă să te odihnești și să sperăm că vei pleca acasă în curând!

Marţi, mi-au spus că voi pleca acasă miercuri.

Miercuri, două studente mediciniste, sub o minimă

supraveghere, mi-au scos tubul de dren din

164/462

plămâni, senzaţia fiind de înjunghiere inversată, dar în general n-a decurs prea bine, așadar, au decis că va trebui să mai rămân până joi. Începeam să

cred că eram obiectul unui experiment existenţial-ist cu privire la amânarea recompensei, când doamna doctor Maria a apărut vineri dimineaţă, a adulmecat cam un minut în jurul meu, apoi mi-a zis că pot să plec.

Prin urmare, mama a deschis geanta ei supra-dimensionată pentru a-mi arăta că avusese tot timpul la ea Hainele Mele Pentru Mers Acasă. A intrat o asistentă și mi-a scos perfuzia. M-am simţit descătușată, cu toate că aveam tubul de oxigen pe care îl căram cu mine. Am intrat în baie, am făcut primul duș după o săptămână, m-am îmbrăcat și, când am ieșit, eram atât de obosită, încât a trebuit să mă întind și să-mi trag sufletul.

— Vrei să-l vezi pe Augustus? m-a întrebat mama.

— Așa cred, am răspuns după un minut.

M-am ridicat și am mers împleticit până la un-ul dintre scaunele de plastic, aliniate la perete, îndesându-mi tubul sub el. Mă epuizase.

165/462

Câteva minute mai târziu, tata s-a întors cu Augustus. Părul îi era dezordonat, căzându-i pe frunte. Când a dat cu ochii de mine, a afișat un adevărat Zâmbet Strâmb Augustus Waters, iar eu nu m-am putut abţine să nu-i zâmbesc la rându-mi. S-a așezat pe fotoliul rabatabil, tapiţat cu imitaţie din piele, de culoare albastră, de lângă scaunul meu. S-a aplecat spre mine, părând incapabil să-și alunge zâmbetul.

Mama și tata ne-au lăsat singuri, ceea ce părea ciudat. M-am străduit din răsputeri să-i susţin privirea, cu toate că avea acei ochi frumoși pe care era greu să te abţii să nu-i privești.

— Mi-a fost dor de tine, mi-a spus Augustus.

Vocea mea era mai firavă decât mi-aș fi dorit să fie.

— Îţi mulţumesc că n-ai încercat să mă vezi când arătam ca dracu‘.

— Ca să fiu cinstit, arăţi în continuare cam nașpa.

Am izbucnit în râs.

— Și mie mi-a fost dor de tine. Doar că n-am vrut ca tu să vezi… toate astea. Vreau numai, cum

166/462

ar fi… Nu contează. Nu capeţi mereu ceea ce-ţi dorești.

— Chiar așa? m-a întrebat el. Mereu am crezut că lumea este o fabrică de îndeplinit dorinţe.

— Se dovedește că nu e așa, i-am zis.

Era atât de frumos! S-a întins să mă ia de mână, dar eu am clătinat din cap.

— Nu, i-am spus în șoaptă. Dacă e să ieșim împreună, trebuie să fie altfel, nu așa.

— Bine, a zis el. Păi, am vești bune și rele de pe frontul de îndeplinit dorinţe.

— Serios? l-am întrebat.

— Vestea proastă e că, evident, n-o să putem merge la Amsterdam până ce nu te vei simţi mai bine. Oricum, Djinnii își vor face numărul de magie când vei fi bine.

— Asta e vestea bună?

— Nu, vestea bună e că, în timp ce tu dormeai, Peter Van Houten ne-a mai împărtășit ceva din strălucitoarea sa gândire.

S-a întins din nou spre mâna mea, dar de data asta pentru a-mi strecura în palmă o bucată

167/462

împăturită de hârtie de scris, cu titlul Peter Van Houten, Romancier Emerit.

N-am citit-o până ce n-am ajuns acasă, instal-ată în imensul meu pat pustiu, fără vreo șansă de întrerupere medicală. Mi-a luat o veșnicie să desci-frez scrisul colţuros, mâzgălit al lui Van Houten.

Dragă domnule Waters,

Am intrat în posesia scrisorii tale electronice datată 14 aprilie și sunt profund impresionat de complexitatea shakespeariană a tragediei voastre.

Toată lumea din această poveste are o hamartia dură ca o stâncă: a ei, că este atât de bolnavă; a ta, că ești atât de bine. Dacă ea s-ar fi simţit mai bine, iar tu ai fi fost mai bolnav, atunci stelele n-ar fi fost atât de potrivnice, dar este în firea stelelor să fie potrivnice, iar Shakespeare nu s-a înșelat niciodată

mai tare decât atunci când l-a pus pe Cassius să

noteze: „Nu stelele-s de vină, scumpe Brutus,/

Supuși de suntem vina este-a noastră“. Ușor de spus când ești un nobil roman (sau Shakespeare), dar, printre stelele noastre, vina nu lipsește.

Că tot suntem la subiectul legat de neajunsurile bătrânului Will, ceea ce mi-ai scris tu despre tânăra Hazel îmi amintește de Sonetul LV al Bardului: „Nici

168/462

marmori, nici morminte princiare/ Nu vor trăi cât versul meu puternic;/ În miezul lui vei străluci mai tare/