— dar nu e mai puţin adevărat că așa se întâmplă în general cu credinţa. Nu-ţi pot răspunde la întrebările pe care mi le-ai adresat în scris, deoarece a con-cepe asemenea răspunsuri echivalează cu a scrie o continuare la O durere supremă, ceea ce ar putea fi publicat apoi de tine sau împărtășit în altă manieră
pe networkul care a înlocuit creierele generaţiei tale.
Există telefonul, dar să nu uităm că în acest caz ai putea înregistra conversaţia. Nu că n-aș avea
120/462
încredere în tine, dar nu am încredere în tine. Vai, dragă Hazel, n-aș putea răspunde la asemenea întrebări decât în persoană, dar tu ești acolo, în timp ce eu sunt aici.
Acestea fiind spuse, trebuie să mărturisesc că
primirea neașteptată a corespondenţei tale via doamna Vliegenthart m-a încântat: ce lucru minunat să știu că am făcut ceva care-ţi este de folos —
chiar dacă această carte mi se pare atât de îndepărtată de mine, încât am senzaţia că a fost scrisă de cu totul altcineva. (Autorul acestui roman era atât de subţire, de fragil, atât de optimist, prin comparaţie!)
Dacă vei ajunge într-o bună zi la Amsterdam, te rog, fă-mi o vizită pe îndelete. De obicei sunt acasă.
Îţi voi permite chiar să tragi cu coada ochiului la lista mea de cumpărături.
Cu sinceritate,
Peter Van Houten
(prin amabilitatea lui Lidewij Vliegenthart)
— POFTIM? am ţipat eu. CE VIAŢĂ ESTE
ASTA?
Mama a intrat.
— Ce s-a întâmplat?
121/462
— Nimic, am asigurat-o eu.
Încă speriată, mama a îngenuncheat să-l verifice pe Philip și să se asigure că elibera oxigenul în mod corespunzător. M-am imaginat stând într-o cafenea scăldată de soare, împreună cu Peter Van Houten, în timp ce el se sprijinea cu coatele pe masă, vorbind pe un ton scăzut, astfel încât nimeni altcineva să nu poată auzi adevărul celor întâm-plate personajelor la care mă gândisem ani în șir.
Îmi scrisese că nu putea să-mi spună decât personal și apoi mă invitase la Amsterdam. I-am explicat asta mamei, apoi i-am zis:
— Trebuie să mă duc.
— Hazel, te iubesc și știi că aș face orice pentru tine, dar noi nu… nu avem bani pentru călătorii în străinătate, iar cheltuielile pentru a cumpăra ech-ipamentul de acolo…, scumpo, nu e doar…
— Da, am întrerupt-o eu.
Mi-am dat seama cât de caraghioasă fusesem numai și pentru că luasem în calcul o asemenea posibilitate.
— Nu-ţi face griji.
Dar ea își făcea griji.
122/462
— E cu adevărat important pentru tine, nu? m-a întrebat, stând jos, cu o mână pe gamba mea.
— Ar fi ceva cu adevărat uimitor, i-am spus, ca în afară de el, să fiu singura persoană care să
știe ce se întâmplă.
— Chiar că ar fi ceva uimitor, mi-a spus ea.
Am să vorbesc cu tatăl tău.
— Nu, te rog, n-o face, i-am zis. Te rog numai să nu cheltuiești niciun ban pentru asta. O să mă
gândesc eu la ceva.
Mi-a trecut prin minte că motivul pentru care părinţii mei n-aveau bani eram eu. Epuizasem re-sursele familiei cu plata pentru Phalanxifor, iar mama nu putea lucra pentru că avea profesia cu normă întreagă de A Sta Pe Lângă Mine. Nu voiam să-i fac să se îndatoreze și mai mult.
I-am spus mamei că voiam să-l sun pe Augustus numai pentru a o face să iasă din camera mea, căci nu mă puteam descurca cu mutra ei tristă de nu-pot-să-fac-în-așa- fel-încât-visurile-fetei-mele-să-devină-realitate.
În stilul Augustus Waters, i-am citit scrisoarea au lieu de salut.
123/462
— Uau! a făcut el.
