normală, care nu se panichează.
— Este și broccoli în burger?
— Puţin, a zis tata. Destul de incitant faptul că
ai putea merge la Amsterdam.
— Da, am spus.
Încercam să nu mă gândesc la cuvântul
„rănit“, ceea ce, desigur, este o modalitate de a te gândi la el.
— Hazel? a spus mama. Unde te afli acum?
— Doar mă gândesc, așa cred, i-am răspuns.
— Îndrăgostită, a adăugat tata, zâmbind.
150/462
— Nu sunt iepurașul Bocănilă și nici nu sunt îndrăgostită de Gus Waters sau de altcineva, i-am răspuns, mult prea defensiv.
Rănită. Ca și cum Caroline Mathers fusese o bombă și, atunci când explodase, toată lumea din jurul ei fusese atinsă de șrapnele.
Tata m-a întrebat dacă lucram la ceva pentru școală.
— Am o temă la algebră avansată, i-am spus.
Atât de avansată, încât n-aș putea să-i explic unui novice.
— Și cum se mai simte prietenul Isaac?
— Orb, am zis.
— Azi ești foarte adolescentă, a intervenit mama.
Părea supărată.
— Mamă, nu asta ai vrut? Să fiu adolescentă?
— Păi, nu neapărat în felul acesta de a fi adolescent, dar, desigur, tata și cu mine suntem încântaţi să vedem că devii o tânără femeie, îţi faci prieteni, ai întâlniri.
151/462
— Nu am întâlniri, i-am spus. Nu vreau să am întâlniri cu nimeni. E o idee îngrozitoare și o imensă pierdere de timp și…
— Scumpo, m-a întrerupt mama. Ce se întâmplă?
— Sunt ca o... Ca o... Ca o grenadă, mamă.
Sunt o grenadă și, la un moment dat, o să explodez și aș vrea să minimalizez pagubele, bine?
Tata și-a înclinat ușor capul ca un căţeluș
certat.
— Sunt o grenadă, am repetat. Vreau doar să
stau departe de oameni și să citesc cărţi, și să mă
gândesc, și să fiu cu voi, fiindcă nu pot să fac nimic să nu vă rănesc; voi sunteţi prea implicaţi, așa că, vă rog, lăsaţi-mă să fac asta, bine? Nu sunt dep-rimată. Nu am nevoie să ies mai mult din casă. Și nu pot să fiu o adolescentă obișnuită, pentru că
sunt o grenadă.
— Hazel, a spus tata, apoi s-a înecat.
Tata plângea mult.
— Am de gând să mă duc în camera mea și să
citesc, da? Sunt bine. Zău că sunt. Vreau doar să
mă duc să citesc.
152/462
Am început să citesc acel roman care îmi fusese repartizat, dar locuiam într-o casă cu pereţii tragic de subţiri, așa că am putut să aud o mare parte din discuţia în șoaptă care a urmat. Tata spunea:
— Mă omoară.
Iar mama zicea:
— Asta este exact ce nu are ea nevoie să audă.
Iar tata spunea:
— Îmi pare rău, dar…
Iar mama zicea:
— Nu ești recunoscător?
Iar el continua:
— Dumnezeule, sigur că sunt recunoscător.
M-am străduit să încerc să mă cufund în povestire, dar nu mă puteam abţine să nu-i ascult.
