— Știu, i-am spus. Cum o să ajung eu la Amsterdam?
— Ai o Dorinţă? m-a întrebat, referindu-se la organizaţia aceea, Fundaţia Djinnilor, care se ocupă cu a le asigura copiilor bolnavi împlinirea unei dorinţe.
— Nu, i-am spus. Mi-am epuizat Dorinţa pre-Miracol.
— Ce-ai făcut?
Am oftat adânc.
— Aveam treisprezece ani, i-am spus.
— Sper că nu Disney, mi-a zis el.
N-am spus nimic.
— Doar nu te-ai dus la Disney World!
N-am spus nimic.
— Hazel GRACE! a ţipat el. Nu pot să cred că
ţi-ai epuizat Dorinţa înainte de moarte pentru a te duce la Disney World cu părinţii tăi.
— De asemenea, și la Epcot Center, am mormăit eu.
124/462
— O, Doamne-Dumnezeule! a spus Augustus.
Nu-mi vine să cred că am făcut o pasiune pentru o fată care are asemenea dorinţe-clișeu.
— Aveam treisprezece ani, am spus din nou, cu toate că, desigur, eu nu mă gândeam decât la pasiune pasiune pasiune pasiune pasiune.
Eram flatată, dar am schimbat subiectul imediat.
— Tu n-ar trebui să fii la școală sau ceva de genul ăsta?
— Chiulesc de la școală pentru a-mi petrece timpul cu Isaac, așa că acum sunt în amfiteatru și lucrez la geometrie.
— El ce face? l-am întrebat.
— Fie nu e pregătit să se confrunte cu seriozit-atea dizabilităţii sale, fie îi pasă cu adevărat mai mult de faptul că a fost părăsit de Monica, dar refuză să vorbească despre orice altceva.
— Mda, am zis. Cât mai rămâne în spital?
— Câteva zile. Apoi, pentru un timp, se va duce la un centru de reabilitare sau ceva de genul, dar va ajunge să doarmă și acasă, așa cred.
— Nasol, am spus.
125/462
— O văd pe mama lui. Trebuie să plec.
— Bine, i-am spus.
— Bine, a răspuns el.
Puteam să-i aud zâmbetul ciudat.
Sâmbătă, am mers împreună cu părinţii mei la piaţă, în Broad Ripple. Era o zi însorită, o raritate pentru Indiana în aprilie, și toată lumea purta mânecă scurtă, cu toate că temperatura nu prea justifica lucrul acesta. Eu și cu mama ne-am așezat pe o bancă, vizavi de un fabricant de săpun din lapte de capră, un bărbat în salopetă, care trebuia să le explice tuturor celor care treceau pe lângă el că da, erau caprele lui și că nu, săpunul nu miroase precum caprele.
Mi-a sunat mobilul.
— Cine e? a întrebat mama înainte ca eu să
apuc să verific.
— Nu știu, i-am spus.
Desigur, era Gus.
— Acum ești acasă la tine? m-a întrebat el.
— Ăăă…, nu, i-am spus.
— Asta a fost o întrebare-capcană. Știam răspunsul, deoarece eu sunt acum la tine acasă.
126/462
