Jucătorii de baschet erau renumiţi în Indiana și, în pofida faptului că nu mergea la North Central, legăturile sociale ale lui Kaitlyn erau infinite.

— Augustus Waters, mi-a spus ea.

— Ăăă… poate.

— O, Dumnezeule! L-am văzut la petreceri.

Ce i-aș face băiatului ăstuia! Vreau să spun, nu acum, că știu că ești tu interesată de el. Dar, Doamne-Dumnezeule, ce l-aș mai călări prin grajd pe poneiul ăsta cu un singur picior.

— Kaitlyn! am oprit-o eu.

— Iartă-mă. Crezi că va trebui să stai tu deasupra?

— Kaitlyn! am repetat eu.

— Despre ce vorbeam noi? A, da, despre Augustus Waters. Poate… ești lesbi?

— Nu cred. Vreau să spun, îmi place sigur de el.

— Are mâini urâte? Uneori, oamenii frumoși au mâini urâte.

— Nu, are mai degrabă niște mâini uimitoare.

— Hmm, a făcut ea.

— Hmm, am zis și eu.

145/462

După o secundă, Kaitlyn a spus:

— Îţi amintești de Derek? A rupt-o cu mine săptămâna trecută deoarece s-a hotărât că, în esenţă, există ceva incompatibil între noi și că ne vom face rău dacă îi vom da drumul. El i-a zis părăsire preventivă. Așadar, se poate să ai o premoniţie că există ceva în esenţă incompatibil și acţionezi preventiv.

— Hmm, am zis.

— Eu gândesc cu voce tare.

— Îmi pare rău pentru Derek.

— O, scumpo, am trecut peste. Mi-au trebuit o cutie de prăjiturele și patruzeci de minute să trec peste băiatul ăsta.

Am izbucnit în râs.

— Păi, Kaitlyn, mulţumesc.

— În eventualitatea că o faci cu el, aștept de-taliile senzuale.

— Să n-ai nicio grijă, am asigurat-o, iar Kaitlyn a imitat sunetul unui sărut, apoi i-am spus pa, și a închis.

* * *

146/462

Mi-am dat seama, în timp ce o ascultam pe Kaitlyn, că n-aveam o premoniţie că o să-i fac rău.

Aveam o postmoniţie.

Mi-am scos laptopul și am căutat Caroline Mathers. Asemănările fizice erau izbitoare: aceeași faţă rotundă de la steroizi, același nas, aproximativ aceeași siluetă. Dar ochii ei erau căprui-închis (ai mei sunt verzi), și tenul ei era mai închis la culoare

— italian sau ceva de genul.

Mii de oameni — mii, în sensul literal —, lăsaseră mesaje de condoleanţe pentru ea. Era o listă nesfârșită de oameni cărora le era dor de ea, atât de mulţi, încât mi-a trebuit o oră să dau clicuri pentru a trece de postările de pe perete, de genul: Îmi pare rău că ai murit, la postările care începeau cu Mă rog pentru tine. Murise cu un an în urmă din cauza unei tumori pe creier. Am putut să văd unele dintre pozele ei. Augustus era și el prezent în câteva dintre cele vechi: arătând, cu degetul mare ridicat în semn de victorie, spre cicatricea de pe craniul ei ras; braţ la braţ la locul de joacă de la Spitalul Memorial, cu spatele la aparatul foto; sărutându-se în timp ce Caroline ţinea aparatul,

147/462

astfel încât li se vedeau numai nasurile și ochii închiși.

Cele mai recente poze erau numai cu ea, înainte, când era sănătoasă, încărcate post-mortem de către prieteni: o fată frumoasă, lată în șolduri și cu forme pline, cu părul lung și negru ca noaptea, care îi cădea peste faţă. Eu sănătoasă semănam foarte puţin cu ea sănătoasă. Dar noi bolnave am fi putut fi surori. Nici nu era de mirare de ce se zgâise la mine când m-a văzut pentru prima dată.

Am tot dat clic pe acea postare de pe perete, scrisă în urmă cu două luni, la nouă luni de la moartea ei, de către unul dintre prieteni. Tuturor ne este tare dor de tine. Nu se mai sfârșește. Avem senzaţia că am fost cu toţii răniţi în bătălia ta, Caroline. Mi-e dor de tine. Te iubesc.

După un timp, mama și tata m-au anunţat că

este ora cinei. Am închis computerul și m-am ridicat, dar n-am putut să-mi scot toate aceste postări din minte și, din nu știu ce motiv, asta m-a făcut să fiu emoţionată și să n-am poftă de mâncare.

148/462

Continuam să mă gândesc la umărul meu, care mă durea, și nici durerea de cap nu-mi trecuse, dar poate numai din pricina faptului că mă tot gândisem la o fată care murise în urma unei tumori pe creier. Îmi tot spuneam să împart pe comparti-mente, să fiu acum aici, la masa rotundă (fie vorba între noi, prea mare în diametru pentru trei persoane și, cu certitudine, prea mare pentru doi) cu acest broccoli afumat și cu acest hamburger cu fasole neagră, pe care tot ketchupul din lume nu l-ar fi putut înmuia suficient. Mi-am spus că a-mi imagina o metastază la creier sau în umăr n-avea să

afecteze realitatea invizibilă care se derula în sinea mea, și că, prin urmare, toate aceste gânduri nu erau altceva decât momente irosite într-o viaţă

compusă, în mod clar, dintr-un set finit de asemenea momente. Ba chiar am încercat să-mi spun să-mi trăiesc cea mai bună viaţă azi.

Mult timp, n-am putut să-mi dau seama de ce lucrurile pe care un necunoscut i le scrisese pe internet unei persoane străine, diferite (și decedate) mă deranjau atât de tare și mă făceau să mă îngrijorez că ar fi ceva acolo, în creierul meu — și asta

149/462

mă durea cu adevărat, cu toate că știam din ani întregi de experienţă că durerea este un instrument de diagnostic bont și nespecific.

Întrucât nu era niciun cutremur în Papua Noua Guinee în acea zi, părinţii mei erau supercon-centraţi asupra mea, astfel că nu reușeam să ascund șuvoiul instantaneu de anxietate.

— E totul în regulă? m-a întrebat mama, în timp ce mâncam.

— Îhî, am răspuns.

Am luat o gură din hamburger. Am înghiţit-o.

Am încercat să spun ceva ce ar spune o persoană