— Sunt NUC de paisprezece luni.

Mama:

— Asta-i minunat. Posibilităţile de tratament din ziua de azi sunt cu adevărat remarcabile.

Augustus:

— Știu. Sunt un norocos.

Tata:

— Trebuie să înţelegi că Hazel e în continuare bolnavă, Augustus, și așa va fi tot restul vieţii ei.

Ea va dori să ţină pasul cu tine, dar plămânii ei…

129/462

Moment în care mi-am făcut eu apariţia, reducându-l la tăcere.

— Deci, unde vă duceţi? a întrebat mama.

Augustus s-a ridicat și s-a aplecat spre ea, șoptindu-i răspunsul, apoi a dus un deget la buze.

— Sst! i-a spus el. E secret.

Mama i-a surâs.

— Ţi-ai luat mobilul? m-a întrebat.

I l-am arătat, mi-am ridicat căruciorul pe roţile din faţă și am pornit. Augustus s-a repezit să-mi ofere braţul, pe care l-am acceptat. Mi-am înfășurat degetele în jurul bicepsului său.

Din păcate, a insistat să conducă el, astfel încât surpriza să fie surpriză. În timp ce ne hurdu-cam spre destinaţia noastră, i-am spus:

— Aproape că ai fermecat-o de tot pe mama.

— Da, iar tatăl tău e fan Smits, ceea ce ajută.

Crezi că mă plac?

— Cu siguranţă. Deși, cui îi pasă? Ei sunt doar părinţi.

— Sunt părinţii tăi, a zis el, aruncându-mi o privire. În plus, îmi place să fiu plăcut. E aiurea?

130/462

— Ei bine, nu trebuie să te precipiţi să-mi deschizi ușile sau să mă îneci în complimente ca să

te plac.

A călcat brusc pe pedala de frână, iar eu am zburat în faţă, destul de tare încât simţeam că respir ciudat și insuficient. M-am gândit la CT. Nu-ţi face griji. Grijile sunt inutile. Oricum îmi făceam.

Am demarat în trombă de la un semafor, cu cauciucurile scârţâind, apoi am făcut la stânga pe strada numită impropriu Grandview (există o priveliște, desigur, spre un golf, așa cred, dar nimic grandios). Singurul lucru la care mă puteam gândi în această direcţie era cimitirul. Augustus a întins mâna spre torpedou, a desfăcut un pachet plin de ţigări și a scos una.

— Le arunci? l-am întrebat eu.

— Unul dintre multele beneficii ale nefumatu-lui este că pachetele de ţigări durează o veșnicie.

Pe ăsta îl am de-aproape un an. Câteva dintre ele sunt rupte la filtru, dar consider că pachetul ar putea cu ușurinţă să-mi ajungă până la majorat.

A ţinut filtrul între degete, apoi l-a pus în gură.

131/462

— Deci, bine, a spus el. Enumeră-mi câteva lucruri pe care nu le vezi în Indianapolis.

— Ăăă… Adulţi slăbănogi, i-am zis.

El a izbucnit în râs.

— Bun. Continuă.

— Mmm, plaje. Restaurante deţinute de familii. Topografie.

— Toate exemple excelente de ceea ce ne lipsește. De asemenea, cultura.

— Da, suntem puţin cam în urmă în ceea ce privește cultura, i-am spus, dându-mi în sfârșit seama unde mă ducea. Mergem la muzeu?

— Poţi să spui și-așa.

— A, mergem în parcul acela sau ce-o fi el?

Gus părea puţin dezumflat.

— Da, mergem în parcul acela sau ce-o fi el, mi-a spus. Ţi-ai dat seama, nu-i așa?

— Ăăă… să-mi dau seama de ce?

— Nimic.

În spatele muzeului exista un parc unde o mână de artiști făcea sculpturi mari. Auzisem de el, dar nu-l vizitasem niciodată. Am trecut de muzeu și am parcat exact lângă terenul de baschet, plin de

132/462

arcuri imense, din oţel, albastru cu roșu, închipuind traseul descris de o minge lovită.

Am urcat pe ceea ce în Indianapolis trece drept un deal, spre un luminiș, unde puștanii se căţărau peste tot pe această sculptură-schelet supra-dimensionată. Oasele erau toate înalte până la talie, iar femurul era mai lung decât mine. Arăta ca un schelet desenat de un copil și care ieșea din pământ.

Mă durea umărul. Eram îngrijorată de posibilitatea extinderii cancerului de la plămâni. Îmi imaginam tumoarea cuprinzându-mi oasele, săpând găuri în schelet, un ţipar alunecos cu intenţii perfide.