108/462
măsură, mi-am luat o piatră de pe inimă: nu va trebui să-mi fac griji dacă următoarea dumneavoastră carte va atinge perfecţiunea magnifică a originalului. Ca supravieţuitoare aflată în cel de-al treilea an al unui cancer în stadiul IV, vă pot spune că aţi surprins totul perfect în O durere supremă. Sau, cel puţin, m-aţi descris perfect pe mine. Cartea dumneavoastră îmi spune ce simt înainte ca eu să simt cu adevărat și am recitit-o de douăsprezece ori.
Însă mă întreb dacă v-ar deranja să-mi clarificaţi câteva nelămuriri pe care le am în legătură cu ce se întâmplă după sfârșitul cărţii. Înţeleg că romanul se termină deoarece Anna moare sau ajunge prea bolnavă pentru a continua să scrie, dar chiar mi-ar plăcea să știu ce se întâmplă cu mama Annei —
dacă se căsătorește cu Olandezul-cu-Lalele, dacă
va mai avea un alt copil și dacă rămâne la adresa din 917 W. Temple etc. De asemenea, este Olandezul-cu-Lalele un ticălos prefăcut sau el chiar le iubește? Ce se întâmplă cu prietenii Annei — mai ales cu Claire și cu Jake? Rămân împreună? Și, în sfârșit — îmi dau seama că aceasta este genul de întrebare profundă și care necesită reflecţie, pe care aţi sperat dintotdeauna s-o auziţi de la cititorii
109/462
dumneavoastră —, ce s-a ales de Hamsterul Sisif?
Aceste întrebări m-au bântuit ani în șir — și n-am idee cât mi-a mai rămas pentru a primi răspunsurile la ele.
Știu că acestea nu sunt chestiuni literare importante și că romanul dumneavoastră este plin de chestiuni literare deosebit de importante, dar chiar mi-aș dori să aflu răspunsurile despre care v-am vorbit.
Și, desigur, dacă vă veţi hotărî vreodată să mai scrieţi și altceva, dacă veţi dori vreodată să
publicaţi, mi-ar face o deosebită plăcere să citesc.
Sincer,
aș
citi
și
lista
dumneavoastră
de
cumpărături.
A dumneavoastră, cu o imensă admiraţie, Hazel Grace Lancaster
(16 ani)
După ce l-am trimis, l-am sunat pe Augustus și am stat de vorbă până târziu, discutând despre O
durere supremă, iar eu i-am citit poezia lui Emily Dickinson pe care Van Houten o folosise drept titlu, iar el mi-a spus că aveam o voce potrivită
pentru a citi și că nu mă oprisem prea mult după
fiecare vers, apoi mi-a spus că cel de-al șaselea
110/462
volum din Preţul zorilor, Sângele aprobă, începe cu un citat dintr-un poem. I-au trebuit câteva minute să găsească cartea, dar, în cele din urmă, mi-a citit versurile: „Spui că viaţa ta s-a frânt. Ultimul sărut bun/ De care ai avut partea a fost cu ani în urmă.“
— Nu-i rău, i-am spus. Puţin cam pretenţios.
Cred că Max Mayhem s-ar referi la asta ca la un
„rahat de doi bani“.
— Da, printre dinţii încleștaţi, fără doar și poate. Doamne, Mayhem scrâșnește mult din dinţi în cărţile astea! Cu siguranţă că, dacă va supravieţui luptelor, o să facă o luxaţie de mandibulă.
Și, după o secundă, Gus m-a întrebat:
— Când ai avut parte de ultimul tău sărut bun?
M-am gândit la asta. Toate săruturile de care avusesem parte — și toate înainte de a mi se pune diagnosticul — au fost inconfortabile și băloase și, într-un anume sens, mereu aveam senzaţia unor copii jucându-se de-a adulţii. Dar, desigur, asta se întâmplase cu ceva timp în urmă.
— Acum câţiva ani, i-am spus într-un final.
111/462
— Eu am avut parte de câteva săruturi bune cu fosta mea prietenă, Caroline Mathers.
— Acum câţiva ani?
— Ultimul a fost cu mai puţin de un an în urmă.
— Ce s-a întâmplat?
