117/462

dar toată lumea ar trebui să aibă parte de dragoste adevărată și asta ar trebui să dureze toată viaţa.

— Da, i-am spus.

— Uneori îmi doresc ca toată povestea să nu se fi întâmplat. Toată povestea cu cancerul.

Vorbea tot mai rar. Medicamentul își făcea efectul.

— Îmi pare rău, i-am spus.

— Gus a fost pe-aici mai devreme. A fost aici când m-am trezit. S-a cărăbănit la școală. El…

Și-a întors puţin capul într-o parte.

— E mai bine, a spus în șoaptă.

— Durerea? l-am întrebat.

A dat ușor din cap.

— Bine, i-am spus.

Apoi, ca o scorpie ce sunt:

— Ziceai ceva de Gus?

Dar Isaac adormise. Am coborât la magazin-așul fără vitrine, unde se vindeau cadouri și am rugat-o pe voluntara decrepită care stătea așezată

pe un taburet în spatele casei de marcat să-mi spună care flori au mirosul cel mai puternic.

118/462

— Toate miros la fel. Le dau cu spray Super Scent, mi-a spus ea.

— Zău?

— Da, le impregnează cu asta.

Am deschis răcitorul din stânga ei și am adulmecat o duzină de trandafiri, apoi m-am aplecat spre niște garoafe. Același miros, în cantităţi mari.

Garoafele erau mai ieftine, așa că am luat o duzină, galbene. Costau paisprezece dolari. M-am întors în salon; mama lui era acolo, ţinându-l de mână. Era tânără și chiar drăguţă.

— Ești o prietenă de-a lui Isaac? m-a întrebat, ceea ce m-a izbit ca fiind una dintre acele întrebări grosolane în mod neintenţionat și la care n-ai ce să

răspunzi.

— Ăăă…, da, i-am răspuns. Sunt din Grupul de Sprijin. Astea sunt pentru el.

Le-a luat și le-a pus în poala ei.

— O cunoști pe Monica? m-a întrebat.

Am dat din cap că nu.

— Isaac doarme, mi-a spus.

— Da. Am vorbit cu el puţin mai înainte, când îl pansau sau ceva de genul.

119/462

— Nu mi-a plăcut deloc că a trebuit să plec chiar atunci, dar m-am dus să-l iau pe Graham de la școală, mi-a spus ea.

— A fost OK, i-am spus.

Ea a dat aprobator din cap.

— Ar trebui să-l las să doarmă.

Din nou a dat din cap. Am plecat.

A doua zi dimineaţă m-am trezit devreme și primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi verific e-mailurile.

lidewij.vliegenthart@gmail.com răspunsese în cele din urmă.

Dragă domnișoară Lancaster,

Mă tem că ţi-ai pus credinţa în cine nu trebuia

— dar nu e mai puţin adevărat că așa se întâmplă în general cu credinţa. Nu-ţi pot răspunde la întrebările pe care mi le-ai adresat în scris, deoarece a con-cepe asemenea răspunsuri echivalează cu a scrie o continuare la O durere supremă, ceea ce ar putea fi publicat apoi de tine sau împărtășit în altă manieră

pe networkul care a înlocuit creierele generaţiei tale.

Există telefonul, dar să nu uităm că în acest caz ai putea înregistra conversaţia. Nu că n-aș avea

120/462

încredere în tine, dar nu am încredere în tine. Vai, dragă Hazel, n-aș putea răspunde la asemenea întrebări decât în persoană, dar tu ești acolo, în timp ce eu sunt aici.

Acestea fiind spuse, trebuie să mărturisesc că

primirea neașteptată a corespondenţei tale via doamna Vliegenthart m-a încântat: ce lucru minunat să știu că am făcut ceva care-ţi este de folos —

chiar dacă această carte mi se pare atât de îndepărtată de mine, încât am senzaţia că a fost scrisă de cu totul altcineva. (Autorul acestui roman era atât de subţire, de fragil, atât de optimist, prin comparaţie!)

Dacă vei ajunge într-o bună zi la Amsterdam, te rog, fă-mi o vizită pe îndelete. De obicei sunt acasă.

Îţi voi permite chiar să tragi cu coada ochiului la lista mea de cumpărături.