(16 ani)

După ce l-am trimis, l-am sunat pe Augustus și am stat de vorbă până târziu, discutând despre O

durere supremă, iar eu i-am citit poezia lui Emily Dickinson pe care Van Houten o folosise drept titlu, iar el mi-a spus că aveam o voce potrivită

pentru a citi și că nu mă oprisem prea mult după

fiecare vers, apoi mi-a spus că cel de-al șaselea

110/462

volum din Preţul zorilor, Sângele aprobă, începe cu un citat dintr-un poem. I-au trebuit câteva minute să găsească cartea, dar, în cele din urmă, mi-a citit versurile: „Spui că viaţa ta s-a frânt. Ultimul sărut bun/ De care ai avut partea a fost cu ani în urmă.“

— Nu-i rău, i-am spus. Puţin cam pretenţios.

Cred că Max Mayhem s-ar referi la asta ca la un

„rahat de doi bani“.

— Da, printre dinţii încleștaţi, fără doar și poate. Doamne, Mayhem scrâșnește mult din dinţi în cărţile astea! Cu siguranţă că, dacă va supravieţui luptelor, o să facă o luxaţie de mandibulă.

Și, după o secundă, Gus m-a întrebat:

— Când ai avut parte de ultimul tău sărut bun?

M-am gândit la asta. Toate săruturile de care avusesem parte — și toate înainte de a mi se pune diagnosticul — au fost inconfortabile și băloase și, într-un anume sens, mereu aveam senzaţia unor copii jucându-se de-a adulţii. Dar, desigur, asta se întâmplase cu ceva timp în urmă.

— Acum câţiva ani, i-am spus într-un final.

111/462

— Eu am avut parte de câteva săruturi bune cu fosta mea prietenă, Caroline Mathers.

— Acum câţiva ani?

— Ultimul a fost cu mai puţin de un an în urmă.

— Ce s-a întâmplat?

— În timpul sărutului?

— Nu, cu Caroline.

— A, a spus el. Caroline nu mai suferă de starea de a fi o persoană.

— A, am făcut.

— Da, a zis el.

— Îmi pare rău, i-am spus.

Și eu cunoscusem o mulţime de persoane care muriseră. Dar nu-mi dădusem niciodată întâlniri cu vreuna. Nici nu-mi puteam măcar imagina așa ceva, zău.

— Nu e vina ta, Hazel Grace. Suntem cu toţii efecte secundare, nu?

— „Scoici pe cargobotul conștiinţei“, i-am spus, citând din ODS.

— Bine, a spus el. Trebuie să mă culc. E

aproape unu.

112/462

— Bine, i-am zis și eu.

— Bine, a repetat el.

Am chicotit și i-am spus:

— Bine.

Apoi s-a lăsat tăcerea, dar contactul nu s-a întrerupt. Aproape că-l simţeam acolo, în cameră, alături de mine, dar într-un fel mai bun, de parcă

nu eram în camera mea și nici el într-a lui, ci, în schimb, eram împreună într-o a treia dimensiune invizibilă și fragilă, care nu putea fi vizitată decât telefonic.

— Bine, a spus el după un timp care a părut o veșnicie. Poate că bine va fi mereul nostru.

— Bine, i-am zis.

Augustus a fost cel care, în cele din urmă, a închis.

Peter Van Houten a răspuns la e-mailul lui Augustus în patru ore, dar, două zile mai târziu, mie încă nu-mi răspunsese. Augustus m-a asigurat că e-mailul meu era mai bun și că necesita un răspuns mai elaborat, căci Van Houten era ocupat să scrie răspunsuri la întrebările mele și că proza strălucită necesită timp. Dar tot eram îngrijorată.

113/462

Marţi, în timpul cursului de poezie americană

pentru nătângi începători, am primit un mesaj de la Augustus:

Isaac a ieșit din operaţie. E în mod oficial NUC.

NUC înseamnă „nicio urmă de cancer“. A urmat un alt mesaj, câteva secunde mai târziu.

Adică, e orb. Deci, e nenorocit.

În acea după-amiază, mama a consimţit să-mi împrumute mașina, astfel încât să pot merge la Spitalul Memorial pentru a-l vedea pe Isaac.

Am găsit camera lui de la etajul cinci și am ciocănit, în pofida faptului că ușa era deschisă, iar o voce de femeie mi-a spus: