Trofeul s-a spart de podea; braţul din plastic al jucătorului de baschet s-a desprins, dar ţinea în continuare mingea. Isaac a călcat peste trofeu.

— Da! i-a spus Augustus. Pe el!

Apoi, din nou spre mine:

— Am tot căutat o modalitate prin care să-i spun tatei că de fapt urăsc baschetul și tocmai cred că am găsit-o.

Trofeele erau doborâte unul după altul, iar Isaac le călca pe toate în picioare, ţipând, în timp ce eu și Augustus stăteam la câţiva metri distanţă, fiind martori la toată nebunia. Bietele trupuri schilodite ale jucătorilor din plastic zăceau sfărâmate pe covor: aici, o minge ţinută de o mână

dezmembrată; dincolo, două picioare surprinse în timpul unei sărituri. Isaac continua să atace tro-feele, sărind pe ele cu ambele picioare, ţipând, până ce, într-un final, s-a prăbușit deasupra restur-ilor de trofee.

Augustus s-a dus lângă el și s-a uitat în jur.

— Te simţi mai bine? l-a întrebat.

99/462

— Nu, a murmurat Isaac, iar pieptul i se ridica și cobora cu greutate.

— Așa stă treaba cu durerea, i-a spus Augustus, apoi mi-a aruncat o privire. Cere să fie trăită.

Capitolul cinci N-am mai vorbit cu Augustus timp de o săptămână. Îl sunasem în Noaptea Trofeelor Sparte, așa că, în conformitate cu tradiţia, era rândul lui să sune. Dar el n-a făcut-o. Acum, nu că aș

fi stat cu telefonul în mână, transpirată, toată

ziulica, zgâindu-mă la el, în timp ce eram îmbrăcată cu Rochia mea Galbenă Specială, așteptând răbdătoare ca domnul pretendent al meu să se ridice la înălţimea poreclei. Mi-am văzut de viaţa mea: într-o după-amiază m-am întâlnit cu Kaitlyn și iubitul ei (drăguţ, dar, sincer, nu un augustinian) la o cafea; mi-am înghiţit doza zilnică de

101/462

Phalanxifor; în trei dimineţi am mers la MCC la cursuri; iar în fiecare seară, am luat cina cu mama și cu tata.

Duminică seara, am avut pizza cu ardei gras și broccoli. Stăteam în bucătărie, așezaţi în jurul mesei rotunde, când mobilul meu a început să sune, însă nu-mi era îngăduit să văd cine era, căci avem o regulă strictă: fără-telefoane-în-timpul-cinei.

Așa că apucasem să mănânc ceva, în timp ce mama și cu tata vorbeau despre un cutremur care tocmai avusese loc în Papua Noua Guinee. Ei se cunoscuseră în Corpul de Menţinere a Păcii în Papua Noua Guinee, prin urmare, orice se întâmpla acolo, chiar și ceva cumplit, era ca și cum ei n-ar mai fi fost niște fiinţe mature, sedentare, ci per-soanele tinere și idealiste, și independente, și neîn-duplecate care fuseseră cândva, iar extazul lor era de așa natură încât mie nu-mi aruncau nici măcar o privire, cu toate că mâncam mai rapid decât mân-casem vreodată, mutând în gură bucăţelele din far-furie cu o viteză și o ferocitate care mă lăsau fără

suflu — ceea ce, desigur, mă făcea să mă îngrijorez că plămânii mei înotau din nou într-o mare de

102/462

lichid în creștere. Încercam să-mi alung gândul ăsta pe cât de mult puteam. Eram programată la o tomografie în două săptămâni. În caz că ceva era în neregulă, aveam să aflu în curând. N-aveam nimic de câștigat dacă mă îngrijoram până atunci.

Și totuși, eram îngrijorată. Îmi plăcea să fiu o persoană. Voiam să rămân așa. Îngrijorarea era un alt efect secundar al morţii.

În cele din urmă am isprăvit și am întrebat:

— Pot să mă retrag?

Iar ei de-abia s-au oprit din conversaţia lor despre punctele tari și slabe ale infrastructurii din Guineea. Mi-am scos mobilul din poșeta aflată pe blatul de bucătărie și mi-am verificat apelurile recente. Augustus Waters.

Am ieșit pe ușa din spate. Afară se însera. Am văzut leagănul și mi-a trecut prin minte să mă duc acolo și să mă dau în el în timp ce aș fi vorbit la telefon, dar mi se părea destul de departe, iar mâncatul mă obosise.

În loc de asta, m-am întins pe iarbă, m-am uitat la Orion, singura constelaţie pe care o recunoșteam, și l-am sunat.

103/462

— Hazel Grace, a spus el.

— Bună, i-am zis. Ce faci?

— Grozav, mi-a răspuns el. Am tot vrut să te sun în fiecare minut, dar am preferat să aștept până

ce mi-am format o părere coerentă in re6 O durere supremă. (A spus in re. Zău că așa a spus. Băiatul ăla...)

— Și?

— Cred că îmi place. Citind-o, am tot avut senzaţia asta... asta.

— Asta... care? l-am tachinat eu.

— Că a fost un dar? a rostit el întrebător. Că

mi-ai dat ceva important.

— A, am șoptit eu.

— Asta-i cam siropos, a zis el. Îmi pare rău.

— Ba nu, i-am spus. Nu, nu te scuza.

— Dar n-are sfârșit.

— Da, am fost eu de acord.

— Tortură. Pricep pe deplin, pricep că ea moare sau așa ceva.

— Corect, așa presupun și eu, i-am zis.

104/462

— Și, OK, destul de corect, dar există un contract nescris între autor și cititor, iar eu consider că

neterminarea cărţii încalcă acest contract.

— Nu știu, am zis, simţind nevoia să-i iau apărarea lui Peter Van Houten. Asta e o parte din ceea ce-mi place la cartea asta. Descrie moartea cu sinceritate. Mori la jumătatea vieţii, la jumătatea unei fraze. Dar eu chiar… Doamne, chiar vreau să

știu ce li se întâmplă tuturor celorlalţi. Asta este ceea ce l-am întrebat în scrisorile mele. Dar el, mda, nu mi-a răspuns niciodată.

— Bine. Ai spus cumva că e retras?