O, DOAMNE, CE E ASTA

Bănuiesc că Anna a murit și prin urmare s-a terminat? CRUD. Sună-mă când poţi. Sper că totul e OK.

Așa că, de îndată ce am ajuns acasă, m-am dus în curtea din spate și m-am așezat pe scaunul de grădină, cu cadrul ruginit, și l-am sunat. Era o zi înnorată, specifică pentru Indiana: genul de vreme de care nu scapi. Curticica noastră era dominată de

85/462

leagănul copilăriei mele, care arăta jalnic și plin de apă.

Augustus a răspuns la al treilea apel.

— Hazel Grace, a zis el.

— Deci, bine ai venit la dulcea tortură de a fi citit O durere…

M-am oprit când am auzit suspine violente la capătul celălalt al firului.

— Ești bine? l-am întrebat.

— Mă simt colosal, mi-a răspuns Augustus.

Oricum, sunt cu Isaac, care pare că se decompensează.

Și mai multe tânguieli. Semănau cu ţipetele unui animal rănit, pe moarte. Gus vorbea cu Isaac.

— Amice. Amice. Grupul de Sprijin al lui Hazel face ca lucrurile să fie mai bune sau mai rele? Isaac! Concentrează-te. La mine.

După o clipă, Gus mi-a zis:

— Ne putem întâlni la mine acasă, în, să

zicem, douăzeci de minute?

— Cum să nu, i-am spus și am închis.

Dacă ai putea conduce în linie dreaptă, ar dura doar cinci minute să ajungi de la mine la Augustus

86/462

acasă, dar nu poţi să mergi în linie dreaptă, deoarece între noi se află Holliday Park.

Cu toate că reprezenta o inconvenienţă geo-grafică, mie chiar îmi plăcea Holliday Park. Când eram mică, obișnuiam să mă bălăcesc în White River cu tata, și mereu existau momentele acelea grozave când el mă arunca în sus, apoi departe de el, iar eu întindeam braţele în timp ce zburam și el își întindea la rându-i braţele, apoi vedeam amândoi că braţele noastre nu se atingeau și că nimeni n-avea să mă prindă, iar asta ne speria grozav pe amândoi, dar apoi atingeam apa, dând din picioare, după care ieșeam la suprafaţă să respir, nevătămată, curentul aducându-mă înapoi la el, în timp ce îi spuneam: Încă o dată, tati, încă o dată!

Am oprit pe alee chiar lângă o Toyota sedan, neagră și veche, care bănuiam că era mașina lui Isaac. Trăgând căruciorul cu butelia după mine, m-am dus spre ușă. Am ciocănit. Mi-a deschis tatăl lui Gus.

— Doar Hazel, a zis el. Mă bucur să te văd.

— A spus Augustus că s-ar putea să trec pe-aici?

87/462

— Da, el și cu Isaac sunt la subsol.

Moment în care s-a auzit de dedesubt un vaiet.

— Ăsta trebuie să fie Isaac, a spus tatăl lui Gus, după care a clătinat ușor din cap. Cindy a trebuit să conducă pe cineva cu mașina. Sunetul…, a spus el, pornind. Oricum, cred că ești așteptată jos.

Vrei să-ţi duc eu ăăă… tubul? m-a întrebat.

— Nu, mă descurc. Mulţumesc, domnule Waters.

— Mark, mi-a spus el.

Îmi era frică să cobor acolo. Să ascult oamenii care urlă din pricina nefericirii nu e una dintre modalităţile mele preferate de petrecere a timpului liber. Dar m-am dus.

— Hazel Grace, a spus Augustus, auzindu-mi pașii. Isaac, Hazel de la Grupul de Sprijin vine jos.

Hazel, o amintire blândă: Isaac e în toiul unei crize psihice.

Augustus și Isaac stăteau așezaţi pe podea, pe scaune pentru joc, în forma unor L-uri leneșe, zgâindu-se la un televizor imens. Ecranul era împărţit între zona de joc a lui Isaac, în stânga, și cea a lui Augustus, în dreapta. Ei erau soldaţi, care se

88/462

luptau într-un oraș modern, aflat sub bombarda-ment. Am recunoscut locul din Preţul zorilor.

Apropiindu-mă, n-am văzut nimic neobișnuit: doar doi băieţi stând în lumina de la televizorul uriaș, prefăcându-se că omoară oameni.

Numai când am ajuns în dreptul lor i-am văzut faţa lui Isaac. Lacrimile îi curgeau pe obrajii înroșiţi într-un șuvoi constant, chipul lui fiind o mască încordată a durerii. Se uita fix la ecran, la mine nici măcar n-a aruncat o privire, și urla, izbind consola de joc.

— Ce faci, Hazel? m-a întrebat Augustus.

— Sunt bine, i-am răspuns. Isaac?

Niciun răspuns. Nici cel mai mic semn că era conștient de prezenţa mea. Numai lacrimile care îi curgeau de pe faţă pe tricoul negru.

Augustus își lua din când în când privirea de la ecran.

— Arăţi bine, mi-a spus.

Eram îmbrăcată cu rochia care îmi acoperea genunchii, pe care o aveam dintotdeauna.

— Fetele consideră că numai lor le este îngăduit să poarte rochii la ocazii formale, dar îmi

89/462

place o femeie care spune, știi tu : Mă duc să văd un băiat care are o criză gravă de nervi, un băiat a cărui legătură cu simţul văzului este fragilă și, la naiba, am de gând să mă îmbrac cu o rochie pentru el.

— Și totuși, am zis eu, Isaac nu vrea să se uite câtuși de puţin la mine. Prea îndrăgostit de Monica, presupun.