74/462

expertul Manny Loco, soldatul Jasper Jack sși ceilalţi.

Eram aproape de sfârșit, când o fetiţă cu codiţe împletite a apărut în faţa mea și m-a întrebat:

— Ce-ai în nas?

Iar eu i-am spus:

— Ăă, se cheamă canulă. Aceste tuburi îmi furnizează oxigen și mă ajută să respir.

Mama ei s-a năpustit, spunând pe un ton de reproș:

— Jackie!

Dar eu am replicat:

— Staţi liniștită, e în regulă — căci așa și era.

Apoi Jackie a întrebat:

— M-ar ajuta și pe mine să respir?

— Nu știu. Hai să încercăm.

Mi-am scos aparatul și i-am vârât ei canula în nas.

— Gâdilă.

— Nu-i așa?

— Cred că respir mai bine, a zis.

— Da?

— Da.

75/462

— Păi, i-am spus, ţi-aș da ţie canula, dar îmi cam trebuie.

Deja îi resimţeam lipsa. M-am concentrat asupra respiraţiei mele în timp ce Jackie mi-a dat tubul înapoi. L-am șters repede cu tricoul meu, mi l-am petrecut pe după urechi, punându-mi apoi bobiţele în nări.

— Îţi mulţumesc că m-ai lăsat să încerc, mi-a spus ea.

— N-ai pentru ce.

— Jackie! a strigat-o mama ei, și de data asta am lăsat-o să plece.

M-am întors la carte, unde sergentul-major Max Mayhem regreta că nu avea decât o viaţă pe care s-o sacrifice pentru ţara sa, dar am continuat să mă gândesc la puștoaică și la cât de mult îmi plăcuse de ea.

Bănuiesc că celălalt lucru în legătură cu Kaitlyn era că nu puteam niciodată vorbi firesc cu ea. Orice încercare de a mima interacţiuni sociale era pur și simplu deprimantă, deoarece era mai mult decât evident că toată lumea cu care aș fi vorbit tot restul vieţii mele avea să se simtă stânjenită

76/462

și să se poarte cu stângăcie în preajma mea, cu excepţia, poate, a copiilor ca Jackie, care nu aveau destulă experienţă.

Oricum, chiar îmi plăcea să fiu singură. Îmi plăcea să fiu singură cu bietul sergent-major Max Mayhem, care — o, zău așa, doar n-o să supravieţuiască acestor șaptesprezece răni produse de gloanţe, nu-i așa?

(Atenţie la spoilere: trăiește.)

Capitolul patru În acea seară m-am culcat ceva mai devreme, schimbându-mă în boxeri băieţești și într-un tricou înainte de a mă vârî sub păturile din patul meu, care era mare ca pentru o regină și plin de perne, și reprezenta locul meu preferat din lumea întreagă.

Și atunci am început să citesc O durere supremă

pentru a mia oară.

În ODS este vorba despre o fată, pe nume Anna (cea care povestește) și despre mama ei cu un singur ochi, care este grădinar profesionist, obsedată de lalele, iar ele duc o viaţă normală pentru o familie din partea inferioară a clasei de

78/462

mijloc, într-un orășel din partea centrală a Cali-forniei, până când Anna se îmbolnăvește de o formă rară de leucemie.

Însă nu este o carte având ca subiect cancerul, deoarece cărţile care au ca subiect cancerul sunt nasoale. Adică, în asemenea cărţi, persoana bolnavă de cancer iniţiază o acţiune de strângere de fonduri pentru a lupta contra cancerului, nu? Și acest angajament îi amintește persoanei cu cancer de bunătatea esenţială a umanităţii și îl/o face să se simtă iubit/ă și încurajat/ă deoarece el/ea va lăsa o moștenire cu privire la vindecarea cancerului. Dar în ODS, Anna decide că a fi o persoană cu cancer care iniţiază o strângere de fonduri pentru cancer e puţin cam narcisist, astfel încât ea iniţiază o strângere de fonduri intitulată „Fundaţia Annei pentru oameni cu cancer care doresc să vindece holera“.

De asemenea, Anna este sinceră în legătură cu toate lucrurile într-un fel în care nimeni nu este cu adevărat: pe parcursul cărţii, ea se referă la sine ca fiind efectul secundar, ceea ce este cât se poate de corect. Copiii cu cancer sunt, în mod esenţial,

79/462

efectele secundare ale mutaţiilor necruţătoare care fac ca diversitatea vieţii pe pământ să fie posibilă.

Așadar, pe măsură ce povestea înaintează, ei îi este tot mai rău, tratamentele și boala concurând pentru a o omorî, iar mama ei se îndrăgostește de negus-torul olandez de lalele, căruia Anna îi spune Olandezul-cu-Lalele. Olandezul-cu-Lalele are o mulţime de bani și de idei ciudate despre cum să

tratezi cancerul, dar Anna crede că tipul ăsta ar putea fi un fost pușcăriaș și probabil că nu e nici măcar olandez, și apoi, exact când posibilul olandez și mama ei sunt pe punctul de a se căsători, iar ea pe cale de a începe acest nou regim de vindecare care include pir și doze mici de arsenic, cartea se termină taman în mijlocul unei

Știu că este o decizie cum nu se poate mai lit-erară și așa mai departe și probabil o parte a motivului pentru care iubesc această carte atât de mult, însă există ceva pentru a recomanda o carte care se termină. Și dacă nu se poate termina, atunci ar trebui cel puţin să continue la nesfârșit asemenea aventurilor pe care le are plutonul sergentului-major Max Mayhem.

80/462

Înţeleg că povestea se termină întrucât Anna moare sau e prea bolnavă pentru a mai scrie, iar această frază neterminată se presupune că reflectă

felul în care ia sfârșit viaţa adevărată și tot tacâmul, dar mai există și alte personaje în poveste în afară

de Anna și mi se pare incorect că nu voi afla ce s-a întâmplat cu ele. Îi scrisesem, prin intermediul editorului său, peste zece scrisori lui Peter Van Houten, în fiecare solicitându-i niște răspunsuri despre ce se întâmplă după sfârșitul povestirii: dacă

Olandezul-cu-Lalele este un fost pușcăriaș, dacă

mama Annei sfârșește prin a se căsători cu el, ce i se întâmplă prostului de hamster al Annei (pe care mama ei îl urăște), dacă prietenii Annei absolvă