— O, e o carte SF. M-a prins destul de mult.

Face parte dintr-o serie.

— Sunt alarmată. Mergem la cumpărături?

69/462

Am mers la un magazin de pantofi. În timp ce mergeam printre rafturi, Kaitlyn tot alegea pentru mine pantofi cu tocuri joase și decupaţi la vârf și-mi zicea: „Ăștia or să arate drăguţ la tine în picioare“, ceea ce-mi amintea de faptul că ea nu purta niciodată pantofi cu tocuri joase și decupaţi la vârf pe motiv că își ura picioarele, fiindcă avea degetul al doilea mai lung, de parcă degetul al doilea de la picior ar fi fost o fereastră spre suflet sau ceva.

Așadar, când am arătat spre o pereche de sandale care s-ar fi potrivit cu nuanţa pielii ei, a făcut cam așa:

— Mda, dar…

Dar însemnând : Dar îmi vor expune hidoasele degete în public.

Iar eu i-am spus:

— Kaitlyn, ești singura persoană pe care o cunosc și care suferă de dismorfismul degetelor de la picioare.

— Ce e aia? m-a întrebat.

— Știi tu, ca atunci când te uiţi în oglindă și lucrul pe care îl vezi nu e așa cum este el de fapt.

70/462

— Oh, oh! a făcut ea. Îţi plac ăștia?

Mi-a arătat o pereche de pantofi Mary Janes, drăguţi, dar nu spectaculoși, a găsit mărimea ei și i-a încercat, pășind pe culoar în sus și în jos și privindu-și picioarele în oglinzile înalte până la genunchi. Apoi a înșfăcat o pereche de pantofi cu curele, pentru prostituate, și mi-a zis:

— Cum naiba să mergi cu ăștia? Vreau să

spun, aș muri să…

Apoi s-a oprit brusc, uitându-se la mine de parcă ar fi vrut să zică: Îmi pare rău, ca și când menţionarea

cuvântului

moarte

în

faţa

muribunzilor ar fi o crimă.

— Ar trebui să-i încerci, a continuat Kaitlyn, încercând să dreagă busuiocul.

— Mai curând aș muri, am asigurat-o eu.

Am sfârșit prin a alege niște șlapi ca să

cumpăr totuși ceva, apoi m-am așezat pe una dintre banchetele din faţa unui raft de pantofi și am privit-o pe Kaitlyn care se unduia pe culoarele dintre rafturi, cumpărând cu acea intensitate și concentrare pe care o au jucătorii de șah profesioniști.

Aveam chef să scot Zorii de la miezul nopţii și să

71/462

citesc puţin, dar știam că ar fi fost nepoliticos, așa că m-am mulţumit să mă uit la Kaitlyn. Din când în când, făcea un ocol spre mine, strângând în mâini prada ei fără decupaje în vârf și mă întreba:

„Ăștia?“, iar eu încercam să fac un comentariu inteligent despre pantofi, apoi, într-un sfârșit, ea și-a cumpărat trei perechi și eu mi-am cumpărat șlapii și, când am ieșit, m-a întrebat:

— Antropologie?

— De fapt, ar trebui s-o iau spre casă, i-am răspuns. Sunt cam obosită.

— Sigur, bineînţeles, mi-a zis ea. Scumpo, trebuie să ne vedem mai des.

Și-a pus palmele pe umerii mei, m-a sărutat pe ambii obraji și s-a îndepărtat, unduindu-și șoldurile înguste.

Însă eu nu m-am dus acasă. I-am spus mamei să mă ia la șase și, în timp ce-mi imaginam că ea era fie în mall, fie în parcare, încă voiam următoarele două ore numai pentru mine.

Îmi plăcea mama, dar faptul că era mereu lângă mine îmi dădea o stare ciudată de nervozit-ate. Și îmi plăcea și Kaitlyn. Cu adevărat. Dar după

72/462

cei trei ani în care fusesem îndepărtată de expu-nerea școlară propriu-zisă la cei de vârsta mea, resimţeam acea perioadă ca pe o prăpastie creată între noi, peste care nu se putea construi nicio punte.

Cred că prietenii mei de la școală voiau să mă ajute până la capăt în lupta mea cu cancerul, dar în cele din urmă au descoperit că le era imposibil. În primul rând, nu exista niciun capăt.

Așa că m-am scuzat motivând că am dureri și că sunt obosită, după cum procedam adesea când mă întâlneam cu Kaitlyn sau cu ceilalţi prieteni ai mei. Ca să fiu sinceră, durea mereu. Durea mereu să nu poţi respira ca o persoană normală, să fii nevoită să le reamintești fără încetare plămânilor tăi să fie plămâni, forţându-te să accepţi că e fără leac durerea sfredelitoare din interior spre exterior cauzată de oxigenarea insuficientă. Deci, nu minţeam, de fapt. Pur și simplu alegeam dintre adevăruri.

Am găsit o bancă în jurul căreia era un magazin Irish Gifts, Fountain Pen Emporium și un magazinaș în care se vindeau șepci de baseball —

un colţ din mall de unde nici măcar Kaitlyn n-ar

73/462

cumpăra vreodată, și am început să citesc Zorii de la miezul nopţii.

Raportul frază-cadavru era de 1:1, așa că am devorat cartea fără să-mi ridic măcar o dată

privirea din ea. Îmi plăcea sergentul-major Max Mayhem, în pofida faptului că nu avea prea multe din punctul de vedere al unei personalităţi tehnice, dar cel mai mult îmi plăcea că aventurile lui continuau să se întâmple. Apăreau mereu și mai mulţi tipi răi de omorât, și mai mulţi tipi buni de salvat.

Noi războaie izbucneau înainte să fi fost câștigate cele vechi. Ca să fiu sinceră, nu mai citisem o serie ca asta încă din copilărie și eram încântată să trăiesc iar într-o ficţiune infinită.

Cu douăzeci de pagini înainte de sfârșitul Zorilor de la miezul nopţii, lucrurile stăteau cam sum-bru pentru Mayhem, care fusese împușcat de șaptesprezece ori în timp ce încerca să salveze o ostatică

(blondă, americană) din mâinile Dușmanului. Dar eu, ca simplu cititor, nu disperam. Războiul putea continua și fără el. Puteau — și aveau — să existe continuări în care protagoniști să fie complicii săi: