Mi-a întins cartea, care se numea Preţul zorilor. Am râs și am luat-o. În procesul de dare-primire a cărţii, mâinile noastre s-au cam încurcat și am sfârșit prin a mă lua de mână.

56/462

— Rece, a spus, lipind un deget pe încheietura palidă a mâinii mele.

— Nu atât rece, cât insuficient oxigenată, am replicat.

— Îmi place când îmi vorbești în termeni medicali, mi-a zis.

S-a ridicat și m-a tras și pe mine și nu mi-a dat drumul la mână până ce nu am ajuns la scări.

* * *

Am urmărit filmul cu mai mulţi centimetri de canapea între noi. Am făcut lucrul acela totalmente de gimnaziu când mi-am pus mâna pe canapea, la jumătatea distanţei dintre noi, dându-i astfel de înţeles că era în regulă să mă ţină de mână, dar el n-a încercat s-o facă. La o oră de la începutul filmului, părinţii lui Augustus au intrat și ne-au servit cu enchilade, pe care le-am mâncat pe canapea și care erau delicioase.

Filmul era despre tipul ăla, erou cu mască, care și-a dat viaţa pentru Natalie Portman, care era cam afurisită și foarte sexy și al cărei chip nu seamănă nici pe departe cu faţa mea umflată de la steroizi.

57/462

Când a început să se deruleze genericul de sfârșit, m-a întrebat:

— Destul de tare, nu?

— Destul de tare, am fost eu de acord, cu toate că nu era, zău.

Era genul de film potrivit pentru un băiat. Nu înţeleg de ce băieţii se așteaptă ca nouă să ne placă

filmele pentru băieţi. Noi nu ne așteptăm ca lor să

le placă filmele pentru fete.

— Ar trebui să mă duc acasă. Am ore dimineaţă, i-am spus.

Am mai stat pe canapea o vreme, în timp ce Augustus își căuta cheile. Mama lui s-a așezat lângă mine și mi-a zis:

— Pur și simplu, ador asta, tu nu?

Bănuiesc că mă uitasem spre Încurajarea de deasupra televizorului, un desen cu un înger, pe care scria: Fără durere, cum am putea ști ce e bucuria?

(Acesta este un vechi argument din domeniul Gândirii despre Suferinţă, iar stupizenia lui și lipsa de sofisticare ar putea fi înţelese timp de secole,

58/462

dar ajunge să spun că existenţa broccoliului nu afectează în niciun fel gustul ciocolatei.)

— Ba da, am spus. Un gând minunat.

Am condus mașina lui Augustus spre casă, cu Augustus pe locul din dreapta șoferului. Mi-a pus vreo două cântece care îi plăceau și care aparţineau unei formaţii intitulate The Hectic Glow. Erau cântece bune, dar fiindcă nu le știam, pentru mine nu erau la fel de bune ca pentru el. Am tot aruncat pe furiș priviri la piciorul lui, sau la locul unde ar fi trebuit să fie piciorul, încercând să-mi închipui cum arăta piciorul fals. Nu voiam să-mi pese de asta, dar îmi păsa puţin. Probabil că lui îi păsa de oxigenul meu. Boala e respingătoare. Învăţasem asta cu mult timp în urmă și bănuiam că și Augustus învăţase.

Când am oprit lângă casa mea, Augustus a închis radioul. Aerul a devenit mai dens. Probabil că se gândea să mă sărute, căci eu cu siguranţă mă

gândeam să-l sărut. Întrebându-mă dacă voiam cu adevărat. Mai sărutasem băieţi, dar trecuse ceva timp de atunci. Pre-Miracol.

59/462

Am tras frâna de mână și m-am uitat la el. Era tare frumos. Știu că se presupune că băieţii nu sunt frumoși, dar el era.

— Hazel Grace, a spus el, numele meu sunând diferit și mai frumos rostit de el. A fost o adevărată

plăcere să te cunosc.

— Idem, domnule Waters, am zis.

Mă simţeam rușinată să-l privesc. Nu puteam egala intensitatea ochilor lui albaștri ca marea.

— Ne mai vedem? m-a întrebat.

Din glasul lui răzbătea o emoţie fermecătoare.

I-am zâmbit.

— Sigur că da.

— Mâine? m-a întrebat.

— Răbdare, greieraș, l-am sfătuit. Nu vrei să

pari prea nerăbdător.

— Corect, de-aia am spus mâine, a zis el. Vreau să te revăd în seara asta, dar sunt dispus să

aștept toată noaptea și o bună parte din ziua de mâine.

Mi-am dat ochii peste cap.

— Vorbesc serios, a insistat.

— Nici măcar nu mă cunoști, i-am spus.

60/462

Am luat cartea de pe raft.

— Ce zici dacă te sun când termin asta?

— Dar nici măcar n-ai numărul meu de telefon, mi-a spus.

— Cred cu tărie că mi l-ai scris în carte.