Stătusem în picioare în camera de zi, apoi fuseseră
treptele, apoi mai stătusem o vreme în picioare, ceea ce era prea mult pentru mine și nu voiam să
leșin sau ceva de genul. Eram oarecum ca o domnișoară din epoca victoriană, care stăpânea arta leșinului.
— Sunt bine, am spus. Te ascultam. Atleţii care aleargă în cursele cu obstacole?
— Da, atleţii care aleargă în cursele cu obstacole. Nu știu de ce. Am început să mă gândesc la felul în care aleargă ei în acele curse și cum sar peste toate acele obiecte arbitrare care le-au fost plantate în cale. Și m-am întrebat dacă acești atleţi se gândesc măcar, știi tu, asta ar merge mai repede dacă am scăpa de garduri.
51/462
— Asta a fost înainte de a fi diagnosticat? l-am întrebat.
— Da, ei bine, și asta a fost.
A zâmbit cu jumătate de gură.
— Ziua aruncărilor libere de agitaţie existenţială a coincis și cu ultima mea zi în care aveam două picioare. Am avut parte de un sfârșit de săptămână între data când au programat amputarea și cea când a avut loc. Propria mea privire fugară
asupra a ceea ce este nevoit Isaac să îndure.
Am dat aprobator din cap. Îmi plăcea Augustus Waters. Îmi plăcea tare, tare, tare mult. Îmi plăcea felul în care povestea lui se încheia cu altcineva. Îmi plăcea vocea lui. Îmi plăcea că făcuse aruncări de agitaţie existenţială. Îmi plăcea că era profesor titular la Catedra de Zâmbete Vag Strâmbe, cu ore și la Catedra de a Avea O Voce Care Făcea Ca Pielea Mea Să Semene Mai Tare Cu Pielea. Și îmi plăcea că avea două nume.
Dintotdeauna mi-au plăcut oamenii care au două
nume, deoarece ești nevoit să te hotărăști cum să-i strigi: Gus sau Augustus? Eu fusesem mereu doar Hazel, monovalenta Hazel.
52/462
— Ai fraţi? l-am întrebat eu.
— Cum? a făcut, părând puţin distrat.
— Ai spus chestia aia cu privitul puștilor jucându-se.
— A, da, nu. Am nepoţi, de la surorile mele vitrege. Dar ele sunt mai mari. Ele au cam…
TATĂ, CÂŢI ANI AU JULIE ȘI MARTHA?
— Douăzeci și opt!
— Ele au cam douăzeci și opt. Locuiesc în Chicago. Sunt amândouă măritate cu niște avocaţi excentrici.
Sau
bancheri
excentrici.
Nu-mi
amintesc. Tu ai fraţi?
Am dat din cap că nu.
— Deci, care e povestea ta? m-a întrebat, așezându-se lângă mine la o distanţă precaută.
— Deja ţi-am spus povestea mea. Am fost diagnosticată când…
— Nu, nu povestea cancerului tău. Povestea ta. Interese, pasiuni, fetișuri ciudate etcetera.
— Ăăă… m-am bâlbâit eu.
— Să nu-mi spui că ești unul dintre oamenii care devin una cu boala lor. Cunosc o mulţime de astfel de oameni. E descurajator. Cum ar fi,
53/462
cancerul e o afacere în plină expansiune, bine?
Afacerea de a prelua controlul asupra oamenilor.
Dar, cu certitudine, tu n-ai permis ca asta să se întâmple prematur.
Mi-a trecut prin minte că poate o făcusem. Mă
luptasem să-mi pun în funcţiune artileria grea pentru a-l cuceri pe Augustus Waters, ce entuziasme să îmbrăţișez, iar în tăcerea care a urmat mi-a trecut prin minte că nu eram foarte interesantă.
— N-am nimic extraordinar.
