— Douăzeci și opt!

— Ele au cam douăzeci și opt. Locuiesc în Chicago. Sunt amândouă măritate cu niște avocaţi excentrici.

Sau

bancheri

excentrici.

Nu-mi

amintesc. Tu ai fraţi?

Am dat din cap că nu.

— Deci, care e povestea ta? m-a întrebat, așezându-se lângă mine la o distanţă precaută.

— Deja ţi-am spus povestea mea. Am fost diagnosticată când…

— Nu, nu povestea cancerului tău. Povestea ta. Interese, pasiuni, fetișuri ciudate etcetera.

— Ăăă… m-am bâlbâit eu.

— Să nu-mi spui că ești unul dintre oamenii care devin una cu boala lor. Cunosc o mulţime de astfel de oameni. E descurajator. Cum ar fi,

53/462

cancerul e o afacere în plină expansiune, bine?

Afacerea de a prelua controlul asupra oamenilor.

Dar, cu certitudine, tu n-ai permis ca asta să se întâmple prematur.

Mi-a trecut prin minte că poate o făcusem. Mă

luptasem să-mi pun în funcţiune artileria grea pentru a-l cuceri pe Augustus Waters, ce entuziasme să îmbrăţișez, iar în tăcerea care a urmat mi-a trecut prin minte că nu eram foarte interesantă.

— N-am nimic extraordinar.

— Resping asta din capul locului. Gândește-te la ceva ce-ţi place. Primul lucru care-ţi vine în minte.

— Ăăă... Lectura.

— Ce citești?

— Orice. De la, să spunem, romane hidoase la ficţiune pretenţioasă și poezie. Orice o fi.

— Scrii poezii?

— Nu. Nu scriu.

— Poftim! aproape că a strigat Augustus.

Hazel Grace, ești singura adolescentă din America pe care o cunosc și care preferă să citească poezie

54/462

în loc s-o scrie. Asta îmi spune multe. Citești o mulţime de cărţi grozave cu G mare, nu-i așa?

— Presupun.

— Care e preferata ta?

— Ăăă… am ezitat eu.

De departe, cartea mea preferată era O durere supremă, dar nu-mi plăcea să le spun oamenilor despre ea. Uneori citești o carte și cartea asta te umple de un zel evanghelic ciudat, iar tu devii convins că lumea zdruncinată nu-și va reveni niciodată

dacă nu o vor citi cu toţii și nici până când toate fi-inţele umane n-o vor face. Apoi există cărţi ca O

durere supremă, despre care nu le poţi spune oamenilor, cărţi atât de deosebite și rare și care îţi aparţin, astfel încât să-ţi faci publică afecţiunea pare o trădare.

Nici măcar nu se punea problema că ar fi fost o carte așa de bună sau ceva de genul; pur și simplu, autorul, Peter Van Houten, părea să mă

înţeleagă în moduri ciudate și imposibile. O durere supremă era cartea mea, așa cum trupul meu era trupul meu și gândurile mele erau gândurile mele.

Dar chiar și-așa, i-am spus lui Augustus.

55/462

— Cartea mea preferată e probabil O durere supremă.

— Descrie zombi? m-a întrebat el.

— Nu, am zis.

— Soldaţi speciali?

Am clătinat din cap.

— Nu e genul ăsta de carte.

A zâmbit.

— Am de gând să citesc cartea asta groaznică, cu titlul ăsta plictisitor, care nu conţine soldaţi speciali, a promis el și, imediat, am avut senzaţia că n-ar fi trebuit să-i spun despre ea.

Augustus s-a răsucit spre un teanc de cărţi de lângă noptiera lui. A apucat una în ediţie broșată și un pix. În timp ce mâzgălea ceva pe pagina de titlu, mi-a spus:

— Tot ceea ce-ţi cer în schimb este să citești acest strălucit și de neuitat roman adaptat după jocul meu video preferat.