NE

AMINTIM FĂCÂND UN PICNIC! etc.

— Păi, să am o a treizeci și treia semi-aniversare fericită! i-am spus.

— Ce-ai vrea să faci în această zi specială

pentru tine?

— Să mă întorc acasă de la ore și să stabilesc recordul mondial la numărul de episoade din Top Chef urmărite consecutiv?

Mama a întins mâna spre raftul aflat deasupra patului meu și l-a luat de acolo pe Bluie, ursuleţul de pluș pe care îl primisem când aveam un an —

atunci când din punct de vedere social era acceptabil să-ţi botezi prietenii după culoarea lor.

— N-ai vrea să te duci la un film cu Kaitlyn sau cu Matt sau cu altcineva?

Aceștia erau prietenii mei. Era o idee bună.

— Sigur, i-am zis. O să-i spun lui Kaitlyn și-o să vedem dacă vrea să meargă la mall sau în altă

parte după școală.

Mama mi-a surâs, strângând ursuleţul la piept.

65/462

— Încă mai e mișto să te duci la mall? m-a întrebat ea.

— Mă mândresc tare mult că nu știu ce e mișto, i-am răspuns.

* * *

I-am trimis un SMS lui Kaitlyn, am făcut duș, m-am îmbrăcat, apoi mama m-a dus cu mașina la școală. Cursul era unul de literatură americană, o prelegere despre Frederick Douglass într-un amfiteatru aproape pustiu, și a fost incredibil de greu să rămân trează. În minutul patruzeci al cursului de nouăzeci de minute, Kaitlyn mi-a răspuns printr-un SMS.

Supermișto. Semianiversare fericită. Castleton, la 15:32?

Kaitlyn avea genul acela de viaţă socială care trebuia să fie programată cu exactitate. I-am răspuns:

Sună grozav. Voi fi în zona restaurantelor.

De la școală, mama m-a dus direct la librăria lipită de mall, de unde am cumpărat atât Zorii de la miezul nopţii, cât și Recviem pentru Mayhem, con-tinuările la Preţul zorilor, apoi m-am îndreptat spre

66/462

imensa zonă a restaurantelor și mi-am cumpărat o cola light. Era 15:21.

I-am urmărit pe copii la locul de joacă, amena-jat ca un vas al piraţilor, în timp ce citeam. Era acolo un tunel în care doi puști se tot târau și nu păreau să obosească, ceea ce m-a făcut să mă gândesc la Augustus Waters și la aruncările libere de agitaţie existenţială.

Și mama era în zona restaurantelor, singură, stând jos într-un colţ unde credea că n-o pot vedea, mâncând un sendviș cu friptură și brânză și citind niște hârtii. Chestii medicale, probabil. Hârţogăraia nu se mai termina.

La 15:32 fix, am observat-o pe Kaitlyn pășind încrezătoare spre Wok House. M-a văzut în clipa în care am ridicat mâna, și-a dezvelit dinţii ei albi și recent îndreptaţi și a venit spre mine.

Era îmbrăcată într-un pardesiu negru-cărbune, lung până la genunchi, care i se potrivea perfect, și purta o pereche imensă de ochelari de soare. Când s-a aplecat să mă sărute, și i-a împins pe creștetul capului.

67/462

— Draga mea, mi-a spus ea, cu un vag accent britanic. Ce mai faci?

Oamenii nu găsesc că accentul lor e ciudat sau că te surprinde în mod neplăcut. Întâmplător, Kaitlyn este o englezoaică extrem de sofisticată, cu o poziţie socială extrem de importantă, în vârstă de douăzeci și cinci de ani, prinsă în interiorul unui trup în vârstă de șaisprezece ani din Indianapolis.

Toată lumea a acceptat asta.

— Bine. Dar tu?

— Nici măcar nu mai știu. E light?

Am dat aprobator din cap și i-am întins băutura. A sorbit din pai.

— Mi-aș fi dorit cu adevărat să fi fost și tu la școală zilele astea. Unii dintre băieţi au devenit categoric comestibili.

— A, da? Ca de exemplu? am întrebat-o.

A început să-mi enumere cinci tipi cu care fuseserăm colege în școala primară și la gimnaziu, dar nu mi-i puteam închipui pe niciunul dintre ei.

— Mă văd cu Derek Wellington de ceva timp, mi-a zis ea, dar nu cred că va dura. Se comportă

68/462

atât de copilărește! Dar ajunge despre mine. Care sunt noutăţile din regatul lui Hazel?

— Nimic, zău, i-am spus.

— Cu sănătatea cum stai?

— La fel, cred.

— Phalanxifor! s-a entuziasmat ea, zâmbind.

Deci, ai putea trăi o veșnicie, da?

— Probabil nu veșnic, i-am răspuns.

— Dar, practic se poate, mi-a spus ea. Ce mai e nou?

M-am gândit să-i spun că mă întâlneam și eu cu un băiat, sau cel puţin că văzusem un film împreună cu unul, numai fiindcă știam că avea s-o surprindă și s-o uluiască faptul că cineva atât de haotic, de ciudat și de pipernicit ca mine putea câștiga afecţiunea unui băiat, fie chiar și pentru scurt timp. Dar nu prea aveam cu ce să mă laud, așa că m-am mulţumit să ridic din umeri.

— Ce Dumnezeu e asta? a întrebat Kaitlyn, arătând spre carte.