— Resping asta din capul locului. Gândește-te la ceva ce-ţi place. Primul lucru care-ţi vine în minte.
— Ăăă... Lectura.
— Ce citești?
— Orice. De la, să spunem, romane hidoase la ficţiune pretenţioasă și poezie. Orice o fi.
— Scrii poezii?
— Nu. Nu scriu.
— Poftim! aproape că a strigat Augustus.
Hazel Grace, ești singura adolescentă din America pe care o cunosc și care preferă să citească poezie
54/462
în loc s-o scrie. Asta îmi spune multe. Citești o mulţime de cărţi grozave cu G mare, nu-i așa?
— Presupun.
— Care e preferata ta?
— Ăăă… am ezitat eu.
De departe, cartea mea preferată era O durere supremă, dar nu-mi plăcea să le spun oamenilor despre ea. Uneori citești o carte și cartea asta te umple de un zel evanghelic ciudat, iar tu devii convins că lumea zdruncinată nu-și va reveni niciodată
dacă nu o vor citi cu toţii și nici până când toate fi-inţele umane n-o vor face. Apoi există cărţi ca O
durere supremă, despre care nu le poţi spune oamenilor, cărţi atât de deosebite și rare și care îţi aparţin, astfel încât să-ţi faci publică afecţiunea pare o trădare.
Nici măcar nu se punea problema că ar fi fost o carte așa de bună sau ceva de genul; pur și simplu, autorul, Peter Van Houten, părea să mă
înţeleagă în moduri ciudate și imposibile. O durere supremă era cartea mea, așa cum trupul meu era trupul meu și gândurile mele erau gândurile mele.
Dar chiar și-așa, i-am spus lui Augustus.
55/462
— Cartea mea preferată e probabil O durere supremă.
— Descrie zombi? m-a întrebat el.
— Nu, am zis.
— Soldaţi speciali?
Am clătinat din cap.
— Nu e genul ăsta de carte.
A zâmbit.
— Am de gând să citesc cartea asta groaznică, cu titlul ăsta plictisitor, care nu conţine soldaţi speciali, a promis el și, imediat, am avut senzaţia că n-ar fi trebuit să-i spun despre ea.
Augustus s-a răsucit spre un teanc de cărţi de lângă noptiera lui. A apucat una în ediţie broșată și un pix. În timp ce mâzgălea ceva pe pagina de titlu, mi-a spus:
— Tot ceea ce-ţi cer în schimb este să citești acest strălucit și de neuitat roman adaptat după jocul meu video preferat.
Mi-a întins cartea, care se numea Preţul zorilor. Am râs și am luat-o. În procesul de dare-primire a cărţii, mâinile noastre s-au cam încurcat și am sfârșit prin a mă lua de mână.
56/462
— Rece, a spus, lipind un deget pe încheietura palidă a mâinii mele.
— Nu atât rece, cât insuficient oxigenată, am replicat.
— Îmi place când îmi vorbești în termeni medicali, mi-a zis.
S-a ridicat și m-a tras și pe mine și nu mi-a dat drumul la mână până ce nu am ajuns la scări.
* * *
Am urmărit filmul cu mai mulţi centimetri de canapea între noi. Am făcut lucrul acela totalmente de gimnaziu când mi-am pus mâna pe canapea, la jumătatea distanţei dintre noi, dându-i astfel de înţeles că era în regulă să mă ţină de mână, dar el n-a încercat s-o facă. La o oră de la începutul filmului, părinţii lui Augustus au intrat și ne-au servit cu enchilade, pe care le-am mâncat pe canapea și care erau delicioase.
Filmul era despre tipul ăla, erou cu mască, care și-a dat viaţa pentru Natalie Portman, care era cam afurisită și foarte sexy și al cărei chip nu seamănă nici pe departe cu faţa mea umflată de la steroizi.
57/462
