în
faţa
muribunzilor ar fi o crimă.
— Ar trebui să-i încerci, a continuat Kaitlyn, încercând să dreagă busuiocul.
— Mai curând aș muri, am asigurat-o eu.
Am sfârșit prin a alege niște șlapi ca să
cumpăr totuși ceva, apoi m-am așezat pe una dintre banchetele din faţa unui raft de pantofi și am privit-o pe Kaitlyn care se unduia pe culoarele dintre rafturi, cumpărând cu acea intensitate și concentrare pe care o au jucătorii de șah profesioniști.
Aveam chef să scot Zorii de la miezul nopţii și să
71/462
citesc puţin, dar știam că ar fi fost nepoliticos, așa că m-am mulţumit să mă uit la Kaitlyn. Din când în când, făcea un ocol spre mine, strângând în mâini prada ei fără decupaje în vârf și mă întreba:
„Ăștia?“, iar eu încercam să fac un comentariu inteligent despre pantofi, apoi, într-un sfârșit, ea și-a cumpărat trei perechi și eu mi-am cumpărat șlapii și, când am ieșit, m-a întrebat:
— Antropologie?
— De fapt, ar trebui s-o iau spre casă, i-am răspuns. Sunt cam obosită.
— Sigur, bineînţeles, mi-a zis ea. Scumpo, trebuie să ne vedem mai des.
Și-a pus palmele pe umerii mei, m-a sărutat pe ambii obraji și s-a îndepărtat, unduindu-și șoldurile înguste.
Însă eu nu m-am dus acasă. I-am spus mamei să mă ia la șase și, în timp ce-mi imaginam că ea era fie în mall, fie în parcare, încă voiam următoarele două ore numai pentru mine.
Îmi plăcea mama, dar faptul că era mereu lângă mine îmi dădea o stare ciudată de nervozit-ate. Și îmi plăcea și Kaitlyn. Cu adevărat. Dar după
72/462
cei trei ani în care fusesem îndepărtată de expu-nerea școlară propriu-zisă la cei de vârsta mea, resimţeam acea perioadă ca pe o prăpastie creată între noi, peste care nu se putea construi nicio punte.
Cred că prietenii mei de la școală voiau să mă ajute până la capăt în lupta mea cu cancerul, dar în cele din urmă au descoperit că le era imposibil. În primul rând, nu exista niciun capăt.
Așa că m-am scuzat motivând că am dureri și că sunt obosită, după cum procedam adesea când mă întâlneam cu Kaitlyn sau cu ceilalţi prieteni ai mei. Ca să fiu sinceră, durea mereu. Durea mereu să nu poţi respira ca o persoană normală, să fii nevoită să le reamintești fără încetare plămânilor tăi să fie plămâni, forţându-te să accepţi că e fără leac durerea sfredelitoare din interior spre exterior cauzată de oxigenarea insuficientă. Deci, nu minţeam, de fapt. Pur și simplu alegeam dintre adevăruri.
Am găsit o bancă în jurul căreia era un magazin Irish Gifts, Fountain Pen Emporium și un magazinaș în care se vindeau șepci de baseball —
un colţ din mall de unde nici măcar Kaitlyn n-ar
73/462
cumpăra vreodată, și am început să citesc Zorii de la miezul nopţii.
Raportul frază-cadavru era de 1:1, așa că am devorat cartea fără să-mi ridic măcar o dată
privirea din ea. Îmi plăcea sergentul-major Max Mayhem, în pofida faptului că nu avea prea multe din punctul de vedere al unei personalităţi tehnice, dar cel mai mult îmi plăcea că aventurile lui continuau să se întâmple. Apăreau mereu și mai mulţi tipi răi de omorât, și mai mulţi tipi buni de salvat.
Noi războaie izbucneau înainte să fi fost câștigate cele vechi. Ca să fiu sinceră, nu mai citisem o serie ca asta încă din copilărie și eram încântată să trăiesc iar într-o ficţiune infinită.
Cu douăzeci de pagini înainte de sfârșitul Zorilor de la miezul nopţii, lucrurile stăteau cam sum-bru pentru Mayhem, care fusese împușcat de șaptesprezece ori în timp ce încerca să salveze o ostatică
(blondă, americană) din mâinile Dușmanului. Dar eu, ca simplu cititor, nu disperam. Războiul putea continua și fără el. Puteau — și aveau — să existe continuări în care protagoniști să fie complicii săi:
74/462
expertul Manny Loco, soldatul Jasper Jack sși ceilalţi.
Eram aproape de sfârșit, când o fetiţă cu codiţe împletite a apărut în faţa mea și m-a întrebat:
— Ce-ai în nas?
Iar eu i-am spus:
— Ăă, se cheamă canulă. Aceste tuburi îmi furnizează oxigen și mă ajută să respir.
Mama ei s-a năpustit, spunând pe un ton de reproș:
— Jackie!
Dar eu am replicat:
— Staţi liniștită, e în regulă — căci așa și era.
