Ceea ce a avut ca rezultat un suspin catastrofal.

— Ai atins un punct nevralgic, mi-a explicat Augustus. Isaac, nu știu cum stai tu, dar am vaga impresie că am fost înconjuraţi pe flancuri.

Apoi din nou către mine:

— Isaac și Monica nu mai sunt de actualitate, dar el nu vrea să vorbească despre asta. Vrea numai să plângă și să joace Counterinsurgence 2: Preţul zorilor.

— Mi se pare destul de corect, am spus eu.

— Isaac, simt o îngrijorare crescândă în legătură cu poziţia noastră. Dacă ești de acord, îndreaptă-te către acea centrală electrică și eu te voi acoperi.

90/462

Isaac a alergat spre o clădire greu de descris, în timp ce Augustus trăgea nebunește cu o mitrali-eră în serii rapide, alergând în spatele lui.

— Oricum, mi-a spus Augustus, n-o să-i facă

rău dacă îi vorbești. Dacă ai sfaturi din înţelepciunea feminină.

— Cred, de fapt, că reacţia lui e probabil cea mai potrivită, am zis, în timp ce o rafală de-a lui Isaac a ucis un dușman care și-a scos capul din spatele unei camionete cu prelata arsă.

Augustus a dat din cap spre ecran.

— Durerea cere să fie trăită, a spus el, ceea ce reprezenta o replică din O durere supremă.

— Ești sigur că nu e nimeni pe urmele noastre? l-a întrebat Isaac.

Câteva momente mai târziu, proiectilele zburau vâjâind pe deasupra capetelor lor.

— O, fir-ar să fie, Isaac, a spus Augustus. Nu vreau să te critic în momentele tale de mare slăbiciune, dar ai permis să fim înconjuraţi pe flancuri și acum nu mai e nimic între teroriști și școală.

Personajul lui Isaac a rupt-o la fugă spre foc, în zigzag, pe o alee îngustă.

91/462

— Ai putea să treci podul și să-i încercuiești iar, i-am spus, o tactică despre care știam graţie Preţului zorilor.

Augustus a oftat.

— Din păcate, podul este deja sub controlul insurgenţilor din pricina stategiei discutabile a acolitului meu, nefericit în dragoste.

— Eu? a întrebat Isaac, cu o voce șoptită. Eu?!

Tu ești cel care a sugerat să găurim afurisita aia de centrală electrică.

Preţ de o secundă, Gus s-a întors cu spatele la ecran și i-a oferit un zâmbet strâmb lui Isaac.

— Amice, știam eu că poţi să vorbești, i-a spus. Acum, hai să salvăm niște școlari fictivi!

Împreună, au alergat pe alee, trăgând și ascunzându-se în momentele potrivite, până ce au ajuns în clădirea școlii, o construcţie cu un singur etaj cu o singură încăpere. S-au ghemuit în spatele unui zid de pe partea cealaltă a străzii și i-au omorât pe dușmani, unul câte unul.

— De ce au vrut să intre în școală? am întrebat.

92/462

— Ca să ia copiii ostatici, mi-a răspuns Augustus.

S-a aplecat deasupra consolei, izbind but-oanele, cu antebraţele încordate, cu venele vizibile.

Isaac s-a lăsat în faţă, cu consola dansându-i în mâinile cu degete subţiri.

— Prinde-l, prinde-l, prinde-l! a strigat Augustus.

Valurile de teroriști continuau, iar ei îi secerau rând pe rând, trăgând cu precizie, așa cum și trebuia să fie, ca nu cumva să nimerească în școală.

— Grenada! Grenada! a ţipat Augustus, pe când ceva s-a arcuit pe ecran, s-a legănat în faţa in-trării în școală, apoi s-a rostogolit în ușă.

Dezamăgit, Isaac și-a scăpat consola.

— Dacă ticăloșii nu pot lua ostatici, îi omoară

pur și simplu și pretind că noi am făcut-o.

— Acoperă-mă! a cerut Augustus în timp ce sărea de după zid și alerga spre școală. Isaac mânu-ia cu stângăcie consola și apoi a început să tragă, în timp ce gloanţele zburau spre Augustus, care a fost împușcat o dată, apoi de două ori, dar care continua să alerge, urlând:

93/462

— NU-L PUTEŢI OMORÎ PE MAX

MAYHEM! și, cu o ultimă apăsare de butoane pe consola lui, s-a aruncat asupra grenadei, care a ex-plodat sub el.

Trupul lui dezmembrat a ţâșnit asemenea unui gheizer, iar ecranul a devenit roșu. O voce gâtuită a rostit: MISIUNE EȘUATĂ, dar Augustus era de altă părere, căci zâmbea rămășiţelor sale de pe ecran. A dus mâna în buzunar, a scos o ţigară și și-a vârât-o între dinţi.

— Temporar, am subliniat eu.

— Toate salvările sunt temporare, a răspuns Augustus. Le-am făcut rost de-un minut. Poate că e minutul care le oferă o oră, oră care le dă un an.

Nimeni nu le poate da infinitul, Hazel Grace, dar viaţa mea le-a dat un minut. Și asta e ceva.

— Stai așa, i-am spus. Vorbim despre pixeli.

A ridicat din umeri, de parcă ar fi crezut că

jocul chiar ar fi putut să fie adevărat. Isaac se văicărea din nou. Augustus a dat capul pe spate, spre el.

— Caporale, încercăm o altă misiune?

94/462