— Corect.

— Imposibil de depistat.

— Corect.

— Cum nu se poate mai de neatins, a spus Augustus.

— Din nefericire, așa stau lucrurile, am zis.

— Dragă domnule Waters, a început el. Îţi scriu ca să-ţi mulţumesc pentru corespondenţa electronică primită via doamna Vliegenthart în șase aprilie, din Statele Unite ale Americii, în măsura în care se poate spune că geografia există în

105/462

contemporaneitatea noastră cucerită de mediile digitalizate.

— Augustus, ce naiba?

— Are o asistentă, a spus Augustus. Lidewij Vliegenthart. Am găsit-o. I-am transmis un e-mail.

Ea i-a dat e-mailul. El mi-a răspuns via contul ei de e-mail.

— Bine, bine. Continuă să citești.

— Răspunsul meu este scris cu cerneală pe hârtie în glorioasa tradiţie a strămoșilor noștri și transcris apoi de doamna Vliegenthart într-o serie de 1 și 0 pentru a călători prin insipidul web, care a prins în mrejele sale specia noastră, prin urmare, îţi cer scuze pentru eventualele erori și omisiuni. Dat fiind dezmăţul aflat la dispoziţia tinerilor și al tinerelor din generaţia ta, îi sunt recunoscător oricărei persoane care-și dedică niște ore necesare lecturii cărţii mele. Dar, în mod deosebit, îţi sunt îndatorat ţie, domnule, atât pentru amabilele cuvinte despre O durere supremă, cât și pentru că ţi-ai luat răgazul de a-mi spune că, și aici te citez,

„cartea a însemnat mult“ pentru tine. Acest comentariu, invariabil, mă face să mă întreb: ce ai

106/462

vrut să spui prin „a însemnat“? Ţinând cont de inutilitatea finală a luptei noastre, ar putea fi șocul pasager al sensului că arta ne dă valoare? Sau că

unica valoare constă în a-ţi petrece timpul cât mai confortabil cu putinţă? Augustus, ce ar trebui să

imite o povestire? Un semnal de alarmă? O chem-are la arme? O picătură de morfină? Desigur, ca toate căutările din univers, această serie de întrebări ne reduce în mod inevitabil la întrebarea: ce este aceea o fiinţă umană și dacă — pentru a îm-prumuta o propoziţie din personalitatea ta de șaisprezece ani, împovărată de anxietate, fără îndoială

ultragiată — există un rost în asta. Mă tem că nu există, prietene, și că nu vei primi suficiente în-curajări de la cei care se vor întâlni pe viitor cu scrisul meu. Dar pentru a-ţi răspunde la întrebare: nu, n-am mai scris nimic altceva și nici nu voi mai scrie. Nu cred că a continua să-mi împărtășesc gândurile cititorilor le-ar aduce vreun beneficiu lor sau mie. Îţi mulţumesc din nou pentru generosul tău e-mail. Cu mult drag, Peter Van Houten, via Lidewij Vliegenthart.

— Uau! am exclamat. Inventezi cumva?

107/462

— Hazel Grace, cum aș putea eu, cu săr-manele mele capacităţi intelectuale, să inventez o scrisoare de la Peter Van Houten, redând sintagme cum ar fi „contemporaneitatea noastră cucerită de mediile digitale“?

— N-ai putea, am fost eu de acord. Poţi, te rog, să-mi dai adresa de e-mail?

— Desigur, mi-a spus Augustus, de parcă n-ar fi fost cel mai grozav dar din lume.

Mi-am petrecut următoarele două ore scriindu-i un e-mail lui Peter Van Houten. De fiecare dată

când îl rescriam, părea să fie din ce în ce mai prost, dar nu mă puteam abţine.

Dragă domnule Peter Van Houten,

(în atenţia doamnei Lindewij Vliegenthart) Mă numesc Hazel Grace Lancaster. Prietenul meu, Augustus Waters, care a citit O durere supremă

la recomandarea mea, tocmai a primit un e-mail de pe această adresă. Sper că nu v-aţi supărat că mi-a făcut cunoscut acest mesaj.

Domnule Van Houten, înţeleg din e-mailul către Augustus că nu intenţionaţi să mai publicaţi alte cărţi. Într-un fel, sunt dezamăgită, dar, în egală

108/462

măsură, mi-am luat o piatră de pe inimă: nu va trebui să-mi fac griji dacă următoarea dumneavoastră carte va atinge perfecţiunea magnifică a originalului. Ca supravieţuitoare aflată în cel de-al treilea an al unui cancer în stadiul IV, vă pot spune că aţi surprins totul perfect în O durere supremă. Sau, cel puţin, m-aţi descris perfect pe mine. Cartea dumneavoastră îmi spune ce simt înainte ca eu să simt cu adevărat și am recitit-o de douăsprezece ori.

Însă mă întreb dacă v-ar deranja să-mi clarificaţi câteva nelămuriri pe care le am în legătură cu ce se întâmplă după sfârșitul cărţii. Înţeleg că romanul se termină deoarece Anna moare sau ajunge prea bolnavă pentru a continua să scrie, dar chiar mi-ar plăcea să știu ce se întâmplă cu mama Annei —

dacă se căsătorește cu Olandezul-cu-Lalele, dacă

va mai avea un alt copil și dacă rămâne la adresa din 917 W. Temple etc. De asemenea, este Olandezul-cu-Lalele un ticălos prefăcut sau el chiar le iubește? Ce se întâmplă cu prietenii Annei — mai ales cu Claire și cu Jake? Rămân împreună? Și, în sfârșit — îmi dau seama că aceasta este genul de întrebare profundă și care necesită reflecţie, pe care aţi sperat dintotdeauna s-o auziţi de la cititorii

109/462

dumneavoastră —, ce s-a ales de Hamsterul Sisif?

Aceste întrebări m-au bântuit ani în șir — și n-am idee cât mi-a mai rămas pentru a primi răspunsurile la ele.

Știu că acestea nu sunt chestiuni literare importante și că romanul dumneavoastră este plin de chestiuni literare deosebit de importante, dar chiar mi-aș dori să aflu răspunsurile despre care v-am vorbit.

Și, desigur, dacă vă veţi hotărî vreodată să mai scrieţi și altceva, dacă veţi dori vreodată să

publicaţi, mi-ar face o deosebită plăcere să citesc.

Sincer,

aș

citi

și

lista

dumneavoastră

de

cumpărături.

A dumneavoastră, cu o imensă admiraţie, Hazel Grace Lancaster