— Din păcate, podul este deja sub controlul insurgenţilor din pricina stategiei discutabile a acolitului meu, nefericit în dragoste.
— Eu? a întrebat Isaac, cu o voce șoptită. Eu?!
Tu ești cel care a sugerat să găurim afurisita aia de centrală electrică.
Preţ de o secundă, Gus s-a întors cu spatele la ecran și i-a oferit un zâmbet strâmb lui Isaac.
— Amice, știam eu că poţi să vorbești, i-a spus. Acum, hai să salvăm niște școlari fictivi!
Împreună, au alergat pe alee, trăgând și ascunzându-se în momentele potrivite, până ce au ajuns în clădirea școlii, o construcţie cu un singur etaj cu o singură încăpere. S-au ghemuit în spatele unui zid de pe partea cealaltă a străzii și i-au omorât pe dușmani, unul câte unul.
— De ce au vrut să intre în școală? am întrebat.
92/462
— Ca să ia copiii ostatici, mi-a răspuns Augustus.
S-a aplecat deasupra consolei, izbind but-oanele, cu antebraţele încordate, cu venele vizibile.
Isaac s-a lăsat în faţă, cu consola dansându-i în mâinile cu degete subţiri.
— Prinde-l, prinde-l, prinde-l! a strigat Augustus.
Valurile de teroriști continuau, iar ei îi secerau rând pe rând, trăgând cu precizie, așa cum și trebuia să fie, ca nu cumva să nimerească în școală.
— Grenada! Grenada! a ţipat Augustus, pe când ceva s-a arcuit pe ecran, s-a legănat în faţa in-trării în școală, apoi s-a rostogolit în ușă.
Dezamăgit, Isaac și-a scăpat consola.
— Dacă ticăloșii nu pot lua ostatici, îi omoară
pur și simplu și pretind că noi am făcut-o.
— Acoperă-mă! a cerut Augustus în timp ce sărea de după zid și alerga spre școală. Isaac mânu-ia cu stângăcie consola și apoi a început să tragă, în timp ce gloanţele zburau spre Augustus, care a fost împușcat o dată, apoi de două ori, dar care continua să alerge, urlând:
93/462
— NU-L PUTEŢI OMORÎ PE MAX
MAYHEM! și, cu o ultimă apăsare de butoane pe consola lui, s-a aruncat asupra grenadei, care a ex-plodat sub el.
Trupul lui dezmembrat a ţâșnit asemenea unui gheizer, iar ecranul a devenit roșu. O voce gâtuită a rostit: MISIUNE EȘUATĂ, dar Augustus era de altă părere, căci zâmbea rămășiţelor sale de pe ecran. A dus mâna în buzunar, a scos o ţigară și și-a vârât-o între dinţi.
— Temporar, am subliniat eu.
— Toate salvările sunt temporare, a răspuns Augustus. Le-am făcut rost de-un minut. Poate că e minutul care le oferă o oră, oră care le dă un an.
Nimeni nu le poate da infinitul, Hazel Grace, dar viaţa mea le-a dat un minut. Și asta e ceva.
— Stai așa, i-am spus. Vorbim despre pixeli.
A ridicat din umeri, de parcă ar fi crezut că
jocul chiar ar fi putut să fie adevărat. Isaac se văicărea din nou. Augustus a dat capul pe spate, spre el.
— Caporale, încercăm o altă misiune?
94/462
Isaac a clătinat din cap că nu. S-a aplecat peste Augustus pentru a se uita la mine și a rostit cu o voce încordată:
— N-a vrut s-o facă după aceea.
— N-a vrut să părăsească un orb, am spus.
A dat aprobator din cap, lacrimile părând mai mult un metronom — constant, fără sfârșit, și nu lacrimi.
— Zicea că nu s-ar putea descurca, mi-a spus el. Eu sunt pe punctul de a-mi pierde vederea, iar ea nu s-ar descurca.
Mă gândeam la cuvântul descurcă, la lucrurile care se încurcă și care sfârșesc prin a fi descurcate.
— Îmi pare rău, am spus.
Și-a șters cu mâneca faţa udă de lacrimi.
Îndărătul ochelarilor, ochii lui Isaac păreau atât de mari, încât orice altceva de pe chipul său dispărea și nu mai erau decât acești doi ochi plutitori, fără
trup, care se zgâiau la mine — unul adevărat, unul din sticlă.
