— Intră!

Era o asistentă medicală care făcea ceva la bandajele de pe ochii lui Isaac.

— Bună, Isaac, i-am spus.

Iar el a întrebat:

— Mon?

— A, nu. Îmi pare rău. Nu, sunt, ăăă… eu, Hazel. Ăăă, Hazel, de la Grupul de Sprijin? Hazel cea din Noaptea Trofeelor Sparte?

114/462

— A, a făcut el. Da, lumea tot spune că, în compensaţie, mi se vor îmbunătăţi toate celelalte simţuri, dar ÎN MOD EVIDENT, ÎNCĂ NU S-A ÎNTÂMPLAT. Bună, Hazel, de la Grupul de Sprijin! Vino încoace să-ţi pot examina faţa cu mâinile și să-ţi pătrund în profunzimea sufletului așa cum o persoană care nu e oarbă n-ar putea s-o facă.

— Glumește, mi-a spus sora.

— Da, am zis eu. Îmi dau seama.

Am făcut câţiva pași spre pat. Mi-am tras un scaun și m-am așezat, luându-i mâna.

— Bună, i-am spus.

— Bună, mi-a răspuns el.

Apoi, o vreme, nimic.

— Cum te simţi? l-am întrebat.

— Bine, a zis. Nu știu.

— Nu știi cum? l-am întrebat.

I-am privit mâna, căci nu voiam să mă uit la faţa lui cu bandaje pe ochi. Isaac își rodea unghiile și am zărit câteva picături de sânge la marginile a vreo două cuticule.

115/462

— Ea nici măcar nu m-a vizitat, mi-a zis. Vreau să spun, am fost împreună timp de paisprezece luni. Paisprezece luni e o perioadă lungă. Doamne, asta doare.

Isaac mi-a dat drumul la mână pentru a bâjbâi după butonul perfuziei, care, dacă îl rotești, îţi oferă o doză de narcotice.

Asistenta, terminând de schimbat bandajele, s-a dat înapoi.

— Isaac, n-a trecut decât o zi, i-a spus ea, cu o oarecare condescendenţă. Trebuie să ai răbdare cu tine pentru a te vindeca. Și paisprezece luni nu înseamnă chiar atât de mult timp, nu în ordinea lucrurilor. De-abia te pornești, amice. O să vezi.

După care asistenta a ieșit din cameră.

— A plecat?

Am încuviinţat din cap, apoi mi-am dat seama că n-avea cum să mă vadă.

— Da, i-am confirmat.

— O să văd? Zău? A vorbit serios?

— Calităţile unei bune sore: să începem, am spus.

116/462

— 1. Nu face poante pe seama dizabilităţii tale, a zis Isaac.

— 2. Îţi ia sânge din prima, i-am spus eu.

— Serios, asta-i important. Adică, ăsta e nenorocitul meu de braţ sau o tablă de darts? 3.

Nici urmă de voce condescendentă.

—

Ce

faci,

scumpule?

l-am

întrebat,

prefăcându-mă plictisită. Acum am să te înţep cu un ac. S-ar putea să te doară puţin.

— Ce face bolnăviorul meu deștept? mi-a răspuns el.

Apoi, după o secundă:

— De fapt, cele mai multe dintre ele sunt bune. Vreau doar să mă car dracului din locul ăsta.

— Te referi la spital?

— Și la asta, a răspuns el.

Gura i s-a încordat. Durerea era vizibilă.

— Sincer, mă gândesc mult mai mult la Monica decât la ochiul meu. E nebunesc? E nebunesc.

— E cam nebunesc, am fost eu de acord.

— Însă, după cum știi, eu cred în dragostea adevărată. Poate că nu toată lumea e sănătoasă, poate că unii își pierd vederea sau se îmbolnăvesc,