— El ce face? l-am întrebat.
— Fie nu e pregătit să se confrunte cu seriozit-atea dizabilităţii sale, fie îi pasă cu adevărat mai mult de faptul că a fost părăsit de Monica, dar refuză să vorbească despre orice altceva.
— Mda, am zis. Cât mai rămâne în spital?
— Câteva zile. Apoi, pentru un timp, se va duce la un centru de reabilitare sau ceva de genul, dar va ajunge să doarmă și acasă, așa cred.
— Nasol, am spus.
125/462
— O văd pe mama lui. Trebuie să plec.
— Bine, i-am spus.
— Bine, a răspuns el.
Puteam să-i aud zâmbetul ciudat.
Sâmbătă, am mers împreună cu părinţii mei la piaţă, în Broad Ripple. Era o zi însorită, o raritate pentru Indiana în aprilie, și toată lumea purta mânecă scurtă, cu toate că temperatura nu prea justifica lucrul acesta. Eu și cu mama ne-am așezat pe o bancă, vizavi de un fabricant de săpun din lapte de capră, un bărbat în salopetă, care trebuia să le explice tuturor celor care treceau pe lângă el că da, erau caprele lui și că nu, săpunul nu miroase precum caprele.
Mi-a sunat mobilul.
— Cine e? a întrebat mama înainte ca eu să
apuc să verific.
— Nu știu, i-am spus.
Desigur, era Gus.
— Acum ești acasă la tine? m-a întrebat el.
— Ăăă…, nu, i-am spus.
— Asta a fost o întrebare-capcană. Știam răspunsul, deoarece eu sunt acum la tine acasă.
126/462
— A! Ăăă… Păi, noi suntem în drum spre casă, cel puţin așa sper.
— Minunat. Ne vedem în curând.
Când am tras pe aleea de la intrare, Augustus Waters stătea așezat pe treptele din faţă. Ţinea în mână un buchet de lalele portocalii și era îmbrăcat cu un tricou al echipei de baschet Indiana Pacers pe sub pardesiu, o alegere vestimentară care părea cât se poate de contrară firii sale, în pofida faptului că îi stătea bine. S-a ridicat, mi-a dat lalelele și m-a întrebat:
— Vrei să mergem la un picnic?
Am încuviinţat din cap și am luat florile.
Tata, care venea în urma mea, i-a strâns mâna lui Gus.
— Acesta e un tricou Rik Smits? l-a întrebat tata.
— Exact.
— Doamne, ce-mi place băiatul ăsta! a spus tata și, imediat, s-au angrenat într-o discuţie despre baschet la care nu puteam (și nu voiam) să particip, așa încât mi-am dus lalelele înăuntru.
127/462
— Vrei să le pun într-o vază? m-a întrebat mama, cu un zâmbet larg pe faţă.
— Nu, e în regulă, i-am spus eu.
Dacă le puneam într-o vază din camera de zi, aveau să fie florile tuturor. Le voiam numai ale mele.
M-am dus în camera mea, însă nu m-am schimbat. Mi-am periat părul și m-am spălat pe dinţi, apoi m-am dat cu puţin luciu de buze și cu cea mai mică picătură de parfum cu putinţă. Nu mi-am luat privirea de la flori. Erau agresiv de portocalii, aproape prea portocalii pentru a fi drăguţe.
Nu aveam nicio vază sau altceva, așa că am scos periuţa de dinţi din suportul ei, pe care l-am umplut apoi pe jumătate cu apă și am lăsat florile acolo, în baie.
Când am revenit în cameră, îi auzeam vorbind, așa că m-am așezat pe marginea patului și am ascultat ce venea prin ușa subţire a dormitorului meu.
Tata:
— Deci ai cunoscut-o pe Hazel la Grupul de Sprijin.
Augustus:
128/462
— Da, domnule. Aveţi o casă tare drăguţă. Îmi plac obiectele dumneavoastră de artă.
Mama:
— Mulţumesc, Augustus.
Tata:
— Și tu ești un supravieţuitor?
Augustus:
— Da, sunt. Nu l-am tăiat pe individul ăsta numai din pură plăcere, deși e o modalitate excelentă de a slăbi. Picioarele sunt grele!
Tata:
— Și cum stai acum cu sănătatea?
Augustus:
