— În timpul sărutului?
— Nu, cu Caroline.
— A, a spus el. Caroline nu mai suferă de starea de a fi o persoană.
— A, am făcut.
— Da, a zis el.
— Îmi pare rău, i-am spus.
Și eu cunoscusem o mulţime de persoane care muriseră. Dar nu-mi dădusem niciodată întâlniri cu vreuna. Nici nu-mi puteam măcar imagina așa ceva, zău.
— Nu e vina ta, Hazel Grace. Suntem cu toţii efecte secundare, nu?
— „Scoici pe cargobotul conștiinţei“, i-am spus, citând din ODS.
— Bine, a spus el. Trebuie să mă culc. E
aproape unu.
112/462
— Bine, i-am zis și eu.
— Bine, a repetat el.
Am chicotit și i-am spus:
— Bine.
Apoi s-a lăsat tăcerea, dar contactul nu s-a întrerupt. Aproape că-l simţeam acolo, în cameră, alături de mine, dar într-un fel mai bun, de parcă
nu eram în camera mea și nici el într-a lui, ci, în schimb, eram împreună într-o a treia dimensiune invizibilă și fragilă, care nu putea fi vizitată decât telefonic.
— Bine, a spus el după un timp care a părut o veșnicie. Poate că bine va fi mereul nostru.
— Bine, i-am zis.
Augustus a fost cel care, în cele din urmă, a închis.
Peter Van Houten a răspuns la e-mailul lui Augustus în patru ore, dar, două zile mai târziu, mie încă nu-mi răspunsese. Augustus m-a asigurat că e-mailul meu era mai bun și că necesita un răspuns mai elaborat, căci Van Houten era ocupat să scrie răspunsuri la întrebările mele și că proza strălucită necesită timp. Dar tot eram îngrijorată.
113/462
Marţi, în timpul cursului de poezie americană
pentru nătângi începători, am primit un mesaj de la Augustus:
Isaac a ieșit din operaţie. E în mod oficial NUC.
NUC înseamnă „nicio urmă de cancer“. A urmat un alt mesaj, câteva secunde mai târziu.
Adică, e orb. Deci, e nenorocit.
În acea după-amiază, mama a consimţit să-mi împrumute mașina, astfel încât să pot merge la Spitalul Memorial pentru a-l vedea pe Isaac.
Am găsit camera lui de la etajul cinci și am ciocănit, în pofida faptului că ușa era deschisă, iar o voce de femeie mi-a spus:
— Intră!
Era o asistentă medicală care făcea ceva la bandajele de pe ochii lui Isaac.
— Bună, Isaac, i-am spus.
Iar el a întrebat:
— Mon?
— A, nu. Îmi pare rău. Nu, sunt, ăăă… eu, Hazel. Ăăă, Hazel, de la Grupul de Sprijin? Hazel cea din Noaptea Trofeelor Sparte?
114/462
— A, a făcut el. Da, lumea tot spune că, în compensaţie, mi se vor îmbunătăţi toate celelalte simţuri, dar ÎN MOD EVIDENT, ÎNCĂ NU S-A ÎNTÂMPLAT. Bună, Hazel, de la Grupul de Sprijin! Vino încoace să-ţi pot examina faţa cu mâinile și să-ţi pătrund în profunzimea sufletului așa cum o persoană care nu e oarbă n-ar putea s-o facă.
— Glumește, mi-a spus sora.
— Da, am zis eu. Îmi dau seama.
