Isaac a clătinat din cap că nu. S-a aplecat peste Augustus pentru a se uita la mine și a rostit cu o voce încordată:

— N-a vrut s-o facă după aceea.

— N-a vrut să părăsească un orb, am spus.

A dat aprobator din cap, lacrimile părând mai mult un metronom — constant, fără sfârșit, și nu lacrimi.

— Zicea că nu s-ar putea descurca, mi-a spus el. Eu sunt pe punctul de a-mi pierde vederea, iar ea nu s-ar descurca.

Mă gândeam la cuvântul descurcă, la lucrurile care se încurcă și care sfârșesc prin a fi descurcate.

— Îmi pare rău, am spus.

Și-a șters cu mâneca faţa udă de lacrimi.

Îndărătul ochelarilor, ochii lui Isaac păreau atât de mari, încât orice altceva de pe chipul său dispărea și nu mai erau decât acești doi ochi plutitori, fără

trup, care se zgâiau la mine — unul adevărat, unul din sticlă.

— E de neacceptat, mi-a spus el. E total de neacceptat.

95/462

— Ei bine, ca să fiu sinceră, am continuat eu, vreau să spun că ea probabil nu s-ar putea descurca. Nici tu n-ai putea, dar ea nu este obligată să

se descurce. Însă tu, da.

— Astăzi i-am tot spus „mereu“, „mereu, mereu, mereu“, dar ea m-a tot întrerupt și n-a rostit nici măcar o dată cuvântul. Era de parcă aș fi fost deja mort, știi? „Mereu“ era o promisiune! Cum poţi să-ţi încalci promisiunea?

— Uneori, oamenii nu-și înţeleg promisiunile pe care le fac atunci când le fac, i-am spus.

Isaac m-a fulgerat cu privirea.

— Da, bine, cum să nu. Dar îţi ţii oricum promisiunea. Așa e în dragoste. A iubi înseamnă a-ţi ţine promisiunea oricum. Nu crezi în dragostea adevărată?

Nu i-am răspuns. Nu aveam ce să-i răspund.

Însă m-am gândit că, dacă dragostea adevărată ar exista cu adevărat, aceasta ar fi o definiţie destul de potrivită.

— Ei bine, eu cred în dragostea adevărată, a spus Isaac. Și o iubesc. Iar ea mi-a promis. Mi- a promis mereu.

96/462

S-a ridicat în picioare și a făcut un pas spre mine. M-am ridicat și eu, crezând că voia o îm-brăţișare, ceva, dar apoi, el s-a răsucit pur și simplu pe călcâie, de parcă n-ar fi putut să-și amintească

de ce se ridicase, după care, atât Augustus, cât și eu i-am văzut furia întipărită pe chip.

— Isaac, a spus Gus.

— Ce-i?

— Pari puţin… scuză-mi expresia, prietene, dar e ceva îngrijorător în ochii tăi.

Brusc, Isaac a început să tragă cu piciorul în scaunul de joc, azvârlindu-l spre patul lui Gus.

— Poftim, a spus Augustus.

Isaac a fugit după scaun și l-a lovit din nou.

— Da, a zis Augustus. Sari pe el! Bate-l de să-i meargă fulgii!

Isaac a lovit iar scaunul, până ce acesta s-a izbit de patul lui Gus, apoi a înșfăcat una dintre perne și a început să dea cu ea de perete, între pat și raftul cu trofee de deasupra.

Augustus, cu ţigara între buze, s-a uitat la mine și a zâmbit ușor.

97/462

— Nu mă pot opri să nu mă gândesc la cartea asta.

— Știu, nu-i așa?

— Autorul n-a spus niciodată ce se întâmplă

cu celelalte personaje?

— Nu.

Isaac continua să lovească peretele cu perna.

— S-a mutat la Amsterdam, ceea ce m-a făcut să cred că poate scrie o continuare care să-l aibă ca protagonist pe Olandezul-cu-Lalele, dar n-a mai publicat nimic. N-a fost intervievat niciodată. Nu pare să fie niciodată online. I-am scris o grămadă

de scrisori, întrebându-l ce li se întâmplă tuturor, dar nu mi-a răspuns niciodată. Așa că… mda.

M-am oprit, căci, aparent, Augustus nu mă

mai asculta. În schimb, îl privea pe furiș pe Isaac.

— Stai așa, a murmurat spre mine.

S-a dus spre Isaac și l-a prins de umeri.

— Amice, pernele nu se sparg. Încearcă ceva ce se sparge.

Isaac a întins mâna spre un trofeu de baschet de pe raftul de deasupra și l-a ţinut ridicat deasupra capului, de parcă ar fi cerut permisiunea.

98/462

— Da, i-a spus Augustus. Da!