— E singur, mi-a spus ea.

— O, Doamne! am zis eu.

Dar l-am luat pe prostul de Bluie și m-am cuibărit cu el, în timp ce adormeam.

Când m-am trezit, la patru dimineaţa, cu o durere apocaliptică ce se răspândea din centrul capului meu la care nu se putea ajunge, mi-am dat seama că încă aveam un braţ peste Bluie.

7 Personaj de benzi desenate.

Capitolul șapte Am ţipat pentru a-i trezi pe părinţii mei, iar ei au năvălit în cameră, dar nu puteau face nimic pentru a diminua puterea supernovei care îmi exploda în creier, un lanţ nesfârșit de artificii intracraniene care mă făceau să mă gândesc că acum chiar muream — așa cum îmi spusesem în sinea mea —, că

trupul meu se închidea când durerea devenea prea cruntă, că starea de conștienţă este temporară, că

asta va trece, dar exact ca întotdeauna, n-am alunecat. Am fost lăsată pe ţărm cu valurile care treceau peste mine, incapabilă să mă înec.

159/462

Tata a condus, vorbind la telefon cu spitalul, în timp ce eu zăceam pe bancheta din spate, cu capul în poala mamei. Nu era nimic de făcut: ţipatul înrăutăţea lucrurile. De fapt, orice stimul făcea să fie mai rău.

Singura soluţie era să încerc să desfiinţez lumea, s-o fac din nou întunecată și tăcută și nelocuită, s-o fac să revină la starea de dinaintea Marelui Bang, la început, când exista Cuvântul, și să locuiesc singură, eu și Cuvântul, în spaţiul vid, încă necreat.

Oamenii vorbesc despre curajul bolnavilor de cancer, iar eu nu neg acest curaj. Am fost împunsă

și înjunghiată și otrăvită ani la rând, dar eu continui să pășesc. Dar să nu înţelegeţi greșit: în acel moment aș fi fost foarte, foarte fericită să mor.

M-am deșteptat la terapie intensivă. Mi-am dat seama că eram la terapie intensivă, căci nu eram într-o rezervă și fiindcă se auzeau multe bipuri și eram singură. Mebrilor familiilor nu li se permite să stea non-stop la terapie intensivă, secţia pentru copii, întrucât există riscul infecţiilor. De pe hol se

160/462

auzeau vaiete. Copilul cuiva murise. Eram singură.

Am apăsat butonul roșu pentru a chema pe cineva.

Câteva secunde mai târziu a apărut o asistentă.

— Bună, am salutat-o eu.

— Salut, Hazel. Eu sunt Alison, asistenta ta, mi-a răspuns ea.

— Bună, Alison, Asistenta Mea, i-am spus eu.

Aici am început să mă simt din nou obosită.

Dar m-am trezit puţin când au intrat părinţii mei, plângând și sărutându-mi necontenit faţa, iar eu am întins mâinile spre ei și am încercat să-i strâng, dar mă dureau toate când încercam să strâng, iar mama și tata mi-au spus că n-aveam nicio tumoare cerebrală, dar că durerea de cap era cauzată de proasta oxigenare, cauzată la rându-i de lichidul care îmi invadase plămânii, un litru și jumătate (!!!), dar care fusese cu succes drenat din pieptul meu, ceea ce explica posibilul ușor disconfort din lateral, un-de era, hei! ia privește!, un tub care ieșea din pieptul meu și ducea la un recipient din plastic, pe jumătate plin cu un lichid ce semăna exact cu berea chihlimbarie preferată a tatălui meu. Mama mi-a spus că urma să merg acasă, că va trebui doar să

161/462

revin din când în când să mi se dreneze asta și să

revin la aparatul de ventilaţie mecanică non-in-vazivă, această mașinărie nocturnă care vâra și scotea forţat aerul din plămânii mei de tot rahatul.

— Doamna doctor Maria a spus azi-dimineaţă

că ea continuă să fie optimistă, mi-a zis tata.

Îmi plăcea de doamna doctor Maria, iar ea nu te păcălea, așa că mi-a făcut bine să aud asta.

— E doar un obiect, Hazel, a spus mama. Un obiect cu care ne putem obișnui.

Am dat aprobator din cap, apoi Alison, Asistenta Mea, i-a poftit politicos să plece. M-a întrebat dacă voiam niște fulgi de gheaţă, iar eu am încuviinţat dând din cap, apoi ea s-a așezat pe pat, lângă

mine, și mi i-a vârât în gură, cu linguriţa.

— Deci, ai lipsit două zile, a spus Alison.

Hmm, ce-ai pierdut… O vedetă s-a drogat.

Politicienii n-au căzut de acord. O altă vedetă s-a îmbrăcat cu o pereche de bikini care îi scotea în evidenţă imperfecţiunea corpului. O echipă a câștigat un eveniment sportiv, dar o alta a pierdut.

Am zâmbit.

162/462

— Nu se poate să dispari și să-i părăsești așa pe toţi, Hazel. Pierzi prea multe.

— Încă? am întrebat-o, făcând un gest cu capul spre paharul din plastic din mâna ei.

— N-ar trebui, a spus ea, dar sunt o răzvrătită.

Mi-a mai dat o linguriţă plină cu gheaţă pisată.

Am mormăit un „mulţumesc“. Dumnezeu să le binecuvânteze pe asistentele bune.

— Ai început să obosești? m-a întrebat ea.

Am făcut semn că da.

— Dormi puţin, mi-a zis. O să încerc să nu las pe nimeni să te deranjeze pentru vreo două ore, înainte să vină cineva să verifice semnele vitale și alte asemenea chestii.

Am mulţumit din nou. Mulţumești mult în spital. Am încercat să mă așez bine în pat.

— N-ai de gând să mă întrebi despre prietenul tău? a vrut ea să știe.

— N-am prieten, i-am spus.

— Ei bine, există un puștan care aproape că nu s-a clintit din sala de așteptare de când ai ajuns tu aici, mi-a zis.

— Sper că nu m-a văzut așa, nu?