— Funky Bones, a spus Augustus. Create de Joep Van Lieshout.
— Pare a fi olandez.
— Chiar este, a spus Gus. Așa cum și Rik Smits este. Așa cum sunt și lalelele.
Gus s-a oprit în mijlocul luminișului, cu oasele în faţa noastră, și și-a dat jos rucsacul de pe un umăr, apoi de pe celălalt. I-a deschis fermoarul, scoţând o pătură portocalie, un litru de suc de
133/462
portocale și niște sendvișuri împachetate în folie de plastic, feliile de pâine având coaja scoasă.
— Ce e cu portocaliul? l-am întrebat, nevoind totuși să-mi îngădui să visez că astea toate duceau către Amsterdam.
— Culoarea naţională a Olandei, desigur. Îţi amintești de Wilhelm de Orania și de tot?
— Nu făcea parte din bibliografia pentru testul de absolvire.
I-am zâmbit, încercând să-mi domolesc încântarea.
— Un sendviș? m-a întrebat.
— Dă-mi voie să ghicesc, i-am spus.
— Brânză de Olanda. Și roșii. Roșiile sunt din Mexic. Îmi pare rău.
— Augustus, ești mereu o dezamăgire. N-ai putut să găsești măcar roșii portocalii?
A râs, apoi ne-am mâncat sendvișurile în liniște, privindu-i pe copiii care se jucau cu sculptura. Nu puteam așa, hodoronc-tronc, să-l întreb, prin urmare am stat pur și simplu acolo, înconjurată de chestii olandeze, simţindu-mă ciudat și sperând.
134/462
În depărtare, scăldaţi în lumina fără pată a soarelui, un cârd de copii au transformat un schelet într-un loc de joacă, sărind înainte și înapoi printre oasele sintetice.
— Două lucruri îmi plac la sculptura asta, a spus Augustus.
Ţinea ţigara neaprinsă între degete, scuturând-o de parcă ar fi vrut să îndepărteze scrumul. Și-a pus-o înapoi între buze.
— Mai întâi, oasele sunt destul de distanţate, astfel încât dacă ești puști, nu poţi rezista imboldu-lui de a sări între ele. Cum ar fi, trebuie să sari de la cutia toracică la craniu. Ceea ce înseamnă că, în al doilea rând, sculptura îi obligă pe copii să se joace pe oase. Rezonanţele simbolice sunt nesfârșite, Hazel Grace.
— Ţie chiar îţi plac simbolurile, i-am spus, sperând să aduc discuţia înapoi la multele simboluri ale Olandei, de la picnicul nostru.
— Da, ai dreptate. Probabil te întrebi de ce mănânci un sendviș cu brânză proastă și bei suc de portocale și de ce sunt eu îmbrăcat în tricoul unui
135/462
olandez care a practicat un sport pe care am ajuns să-l urăsc.
— Mi-a trecut prin minte, i-am spus.
— Hazel Grace, asemenea multor copii înaintea ta — și spun asta cu mare afecţiune —, te-ai repezit să-ţi irosești dorinţa, fără să-ţi pese de con-secinţe. Moartea cu coasa te privea în ochi și teama de moarte, având încă proverbiala Dorinţă în buzunar, negarantată, te-a făcut să te repezi la prima Dorinţă care ţi-a trecut prin minte, și tu, aidoma multor altora, ai ales plăcerile reci și artificiale ale parcurilor tematice.
— De fapt, m-am distrat de minune în acea excursie. I-am întâlnit pe Goofy și pe Minn…
— Sunt în toiul unei tirade! Am scris-o și am învăţat-o pe de rost, iar dacă tu mă întrerupi, o s-o dau cu totul în bară, m-a oprit Augustus. Te rog, mănâncă-ţi sendvișul și ascultă! (Sendvișul era incredibil de sec, dar am zâmbit și am luat oricum o gură.) Bine, unde rămăsesem?
— La plăcerile artificiale.
A pus ţigara la loc în pachet.
136/462
— Corect, la plăcerile reci și artificiale ale parcurilor tematice. Dar dă-mi voie să afirm că adevăraţii eroi din fabrica de Dorinţe sunt tineri bărbaţi și femei care așteaptă așa cum Vladimir și Estragon îl așteaptă pe Godot, iar cinstitele creștine așteaptă să se mărite. Acești tineri eroi așteaptă
stoici și fără să se plângă ca unica și adevărata lor Dorinţă să li se îndeplinească. Sigur, se poate ca lucrul ăsta să nu se întâmple niciodată, dar cel puţin ei se pot odihni în pace în mormântul lor, știind că și-au îndeplinit micul lor rol de a păstra in-tegritatea Dorinţei ca idee. Dar, pe de altă parte, poate că se va îndeplini: poate că îţi vei da seama că unica și adevărata ta Dorinţă este să-l vizitezi pe strălucitul Peter Van Houten în exilul lui amsterd-amian și vei fi cu adevărat fericită că-ţi vei fi economisit Dorinţa.
Augustus a făcut o pauză destul de lungă ca eu să-mi imaginez că tirada lui se terminase.
— Dar eu nu mi-am economisit Dorinţa, i-am spus.
— A, a zis el.
137/462
Apoi, după o pauză pe care am perceput-o ca fiind îndelung exersată, a adăugat:
— Dar eu am economisit-o pe a mea.
— Zău?
