Decât în piatră sub un timp nemernic“. (Abătându-ne de la subiect: ce nemernic este timpul, le-o trage tuturor.) E un poem grozav, dar amăgitor: ne amintim cu adevărat de puternicele versuri ale lui Shakespeare, dar ce ne amintim despre persoana pe care o evocă? Nimic. Suntem siguri că era bărbat, restul sunt doar supoziţii. Shakespeare nu ne-a spus mai nimic despre bărbatul pe care l-a în-gropat în sarcofagul său lingvistic. (Remarcaţi, de asemenea, că atunci când vorbim despre literatură, o facem la timpul prezent. Când vorbim despre cei răposaţi, nu suntem la fel de amabili.) Nu-i imortal-izezi pe cei pierduţi scriind despre ei. Limba în-groapă, dar nu învie. (Destăinuire sinceră: nu sunt primul care să fi făcut această observaţie. cf, poemul lui MacLeish, Nici marmori, nici morminte princiare, care conţine versul eroic: „Îţi spun că vei muri și că nimeni nu-și va aminti de tine“.) Divaghez, dar iată care este esenţa: morţii sunt vizibili numai în ochiul veșnic treaz al amintirilor. Viii, slavă Domnului!, își menţin abilitatea de a surprinde și de a dezamăgi. Waters, Hazel a ta e vie, iar tu nu

169/462

trebuie să-ţi impui voinţa asupra hotărârii altcuiva, mai ales când e vorba de o hotărâre care a fost luată în urma unui proces amplu de gândire. Ea dorește să te cruţe de durere, iar tu ar trebui să-i permiţi. Se prea poate să nu găsești ca fiind con-vingătoare logica tinerei Hazel, dar am pășit prin această vale a lacrimilor mai mult timp decât tine și, din ceea ce am înţeles, ea nu e nebună.

Al tău, cu adevărat

Peter Van Houten

Era într-adevăr scrisă de el. Mi-am lins degetul și am tamponat hârtia, iar cerneala s-a întins puţin, așa că am fost sigură că era adevărată.

— Mamă! am strigat-o eu.

N-am spus-o cu voce tare, dar nici nu era nevoie s-o fac. Ea aștepta mereu. Și-a vârât capul pe ușă.

— Scumpo, ești bine?

— Am putea s-o sunăm pe doamna doctor Maria și s-o întrebăm dacă o excursie în străinătate mă va omorî?

Capitolul opt Câteva zile mai târziu am avut o mare Întrunire a Echipei Oncologice. Din când în când, un grup de doctori, de asistenţi sociali, de terapeuţi și de oricine se mai ivea se strângea în jurul unei mese mari dintr-o sală de conferinţe și discuta cazul meu. (Nu cazul lui Augustus Waters sau cazul cu Amsterdam. Cazul cu cancerul.) Doamna doctor Maria conducea întrunirea. M-a îmbrăţișat când am ajuns acolo. Era o persoană

căreia îi plăcea să îmbrăţișeze.

Mă simţeam ceva mai bine, cred. Să dorm cu-plată la ventilatorul mecanic toată noaptea făcea ca

171/462

plămânii mei să se simtă aproape normal, cu toate că, pe de altă parte, nu prea îmi aminteam normal-itatea pulmonară.

Ajunseseră acolo cu toţii și făceau un adevărat spectacol dând paginile și tot restul, așa că totul avea să fie despre mine, apoi doamna doctor Maria a spus:

— Așadar, vestea grozavă este că Phalanxiforul continuă să controleze dezvoltarea tumorii, dar, evident, tot întâmpinăm probleme serioase cu acumularea de lichid. Prin urmare, întrebarea este: ce ar trebui să facem mai departe?

Și atunci s-a uitat la mine, ca și când ar fi așteptat un răspuns.

— Ăăă…, am spus eu, am senzaţia că nu sunt persoana cea mai competentă din această încăpere care să răspundă.

A zâmbit.

— Așa e. Așteptam un răspuns de la domnul doctor Simons. Doctor Simons?

Era un alt oncolog, de nu știu care fel.

— Ei bine, știm de la alţi pacienţi că cele mai multe dintre tumori evoluează, în cele din urmă, în

172/462

pofida Phalanxiforului, dar dacă așa ar fi stat lucrurile, am fi văzut creșterea tumorală pe imagini, ceea ce nu e cazul. Deci, încă nu e asta.

Încă, am gândit eu.

Domnul doctor Simons a bătut cu arătătorul în masă.

— Părerea celor de-aici este că e posibil ca Phalanxiforul să agraveze edemul, dar ne-am con-frunta cu probleme mult mai grave dacă am întrerupe administrarea lui.

Doamna doctor Maria a adăugat:

— Nu prea cunoaștem efectele pe termen lung ale Phalanxiforului. A fost administrat la foarte puţini oameni la fel de mult timp, ca în cazul tău.

— Deci nu vom face nimic?

— Vom continua, a spus doamna doctor Maria, dar va trebui să facem mai mult pentru a împiedica edemul să se formeze.

Nu știu din ce cauză, cumva îmi era greaţă, de parcă aveam să vomit. Detestam Întrunirile Echipei Oncologice în general, însă o uram în mod deosebit pe aceasta.

173/462

— Cancerul tău n-o să dispară, Hazel. Dar am văzut persoane care au supravieţuit mult timp cu același nivel de răspândire a tumorii.

(N-am întrebat cât anume însemna mult timp.

Mai comisesem aceeași greșeală și înainte.)

— Știu că la externarea de la terapie intensivă

nu simţi așa, dar, cel puţin deocamdată, ne putem ocupa de lichid.

— Aș putea să fac, să spunem, ceva în genul unui transplant de plămâni? am întrebat eu.

Doamna doctor Maria a strâns din buze.

— Din păcate, n-ai fi considerată un candidat potrivit pentru un transplant, mi-a răspuns ea.

Am înţeles: n-avea niciun rost să irosești niște plămâni buni pe un caz fără speranţă. Am dat din cap, încercând să nu par afectată de răspuns. Tata a început să plângă încet. Nu m-am uitat la el, dar, un timp, nimeni n-a spus nimic, așa că plânsul lui cu sughiţuri era singurul zgomot din încăpere.

Uram să-l rănesc. În cea mai mare parte a timpului, puteam să uit asta, dar adevărul inexorabil era următorul: se prea poate să fi fost bucuroși să

174/462

mă aibă în preajma lor, dar eram alfa și omega suferinţei părinţilor mei.

Chiar înainte de Miracol, când eram la terapie intensivă și se părea că aveam să mor, iar mama îmi spunea că era OK să renunţ, iar eu încercam să

renunţ, dar plămânii mei tot căutau aer, mama a spus ceva suspinând la pieptul tatei, ceva ce aș fi vrut să nu fi auzit și sper că n-o să afle niciodată că

am auzit. A spus: „N-am să mai fiu mamă

niciodată“. M-a răscolit cumplit.