Apoi, mama m-a conectat la ventilatorul mecanic și m-a învelit, iar tata m-a sărutat pe frunte, înţepându-mă cu barba lui nerasă, după care am închis ochii.

Ventilatorul mecanic a preluat în mod esenţial controlul respiraţiei mele, dincolo de mine, ceea ce mă cam enerva, dar chestia grozavă era că scotea sunetele alea, huruind la fiecare inspiraţie și zbârnâind când expiram. Mă tot gândeam că suna ca un dragon care respira în același timp cu mine, de parcă aș fi avut acest dragon drept animal de

179/462

companie cuibărit lângă mine și care ţinea suficient de mult la mine, încât să-și potrivească respiraţia după a mea. La asta mă gândeam când m-am scufundat în somn.

M-am trezit târziu în ziua următoare. M-am uitat la televizor din pat și mi-am verificat e-mailurile, iar după o vreme am început să compun un e-mail pentru Peter Van Houten despre cum nu puteam să vin la Amsterdam, dar juram pe viaţa mamei mele că n-aveam să împărtășesc nimănui nicio informaţie despre personaje, că nici măcar nu voiam să le împărtășesc, deoarece eram o persoană

teribil de egoistă și că îl rugam să-mi spună măcar dacă Olandezul-cu-Lalele e pe bune și dacă mama Annei se mărită cu el și, de asemenea, despre Hamsterul Sisif.

Dar nu l-am trimis. Era prea patetic, chiar și pentru mine.

În jur de ora trei, când mi-am imaginat că

Augustus se întorsese acasă de la școală, m-am dus în curtea din spate și l-am sunat. În timp ce telefonul suna, m-am așezat pe iarbă, care nu fusese tunsă și era înţesată de păpădii. Leagănul era tot

180/462

acolo, iar șănţuleţul pe care îl săpasem în copilărie când îmi făceam vânt pentru a mă înălţa mai sus era năpădit de ierburi. Mi-am amintit când l-a adus tata acasă de la Toys „R“ Us și l-a montat împreună cu un vecin în curtea din spate. A insistat să se dea el primul ca să-l verifice, iar afurisitul aproape că s-a stricat.

Cerul era cenușiu și norii erau joși și plini de ploaie, dar încă nu începuse să plouă. Am închis când am auzit vocea lui Augustus la mesageria vocală și am pus mobilul jos, pe pământ, lângă mine, continuând să mă uit la leagăn, gândindu-mă că aș

renunţa bucuroasă la restul zilelor mele de boală

pentru câteva în care să fiu sănătoasă. Am încercat să-mi spun că ar putea fi și mai rău, că lumea nu era o fabrică de îndeplinit dorinţe, că trăiam cu cancerul, nu muream de cancer, că nu trebuia să-l las să mă ucidă înainte să mă omoare, și atunci am început pur și simplu să murmur stupid stupid stupid stupid stupid stupid, iar și iar, până ce sunetul și-a pierdut cu totul înţelesul. Încă îl mai rosteam când m-a sunat el.

— Bună, i-am spus.

181/462

— Hazel Grace, a zis.

— Bună, am repetat.

— Hazel Grace, plângi?

— Cam așa ceva.

— De ce? a întrebat el.

— Deoarece tocmai… vreau să merg la Amsterdam și vreau ca el să-mi spună ce se întâmplă

după ce cartea se termină, și m-am săturat de viaţa mea particulară, și cerul mă deprimă, și există

leagănul pe care mi l-a făcut tata când eram mică.

— Trebuie să văd imediat acest leagăn de lacrimi, mi-a spus el. Ajung în douăzeci de minute.

Am rămas în curtea din spate, deoarece mama era mereu îngrijorată și mă dădăcea când plângeam, căci nu plângeam des și știam că ar fi vrut să vorbim și să discutăm dacă n-ar trebui să

schimbăm medicaţia, iar gândul la toată conversaţia asta mă făcea să vomit.

Nu că aș fi avut o amintire deosebit de vie și luminoasă a unui tată sănătos împingând un copil sănătos și copilul spunând: „Mai sus, mai sus, mai sus“ sau vreun moment metaforic rezonant.

Leagănul stătea pur și simplu acolo, abandonat,

182/462

cele două funii atârnând triste dintr-o scândură în-negrită, conturul scaunelor semănând cu un zâmbet desenat de un copil.

Am auzit în spatele meu zgomotul ușii glisante care se deschidea. M-am întors. Era Augustus, îmbrăcat cu o pereche de pantaloni kaki și cu o cămașă cu mâneci scurte. Mi-am șters faţa cu mâneca și am surâs.

— Bună, l-am salutat eu.

I-a trebuit o secundă să se așeze jos, pe pământ, lângă mine, și a făcut o grimasă atunci când a aterizat pe fund, lipsit de graţie.

— Bună, a spus și el.

L-am privit. El se uita dincolo de mine, în curte.

— Îţi înţeleg punctul de vedere, a zis, punând un braţ în jurul umerilor mei. E un leagăn al naibii de trist.

Mi-am îndesat capul în umărul lui.

— Îţi mulţumesc că te-ai oferit să vii.

— Faptul că încerci să păstrezi distanţa faţă de mine nu va face să-mi scadă afecţiunea pentru tine

— sper că-ţi dai seama de asta, mi-a spus.

183/462

— Oare?

— Toate eforturile tale de a mă salva de tine vor eșua, mi-a zis.

— De ce? De ce să-ţi placă de mine? N-ai trecut prin destule de genul ăsta? l-am întrebat, gândindu-mă la Caroline Mathers.

Gus n-a răspuns. Pur și simplu mă ţinea cu degetele lui puternice de braţul meu stâng.

— Trebuie să facem ceva cu leagănul ăsta înșelător, a zis. Îţi spun, reprezintă nouăzeci la sută

din problemă.

Odată ce mi-am revenit, am intrat și ne-am așezat pe canapea, unul lângă celălalt, cu laptopul pe jumătate așezat pe genunchiul lui (fals) și jumătate pe al meu.

— Frige, am spus, referindu-mă la partea inferioară a laptopului.