Mă despărţea o ușă de răspunsurile la care visasem de când citisem prima dată pagina neterminată.

Înăuntru se auzea un ritm de bas, destul de tare pentru a face să se zgâlţâie pervazurile ferestrelor.

Mă întrebam dacă Peter Van Houten avea vreun copil căruia îi plăcea muzica rap.

Am apucat ciocănelul în formă de cap de leu și am ciocănit într-o doară. Ritmul continua.

— Poate că nu se aude din pricina muzicii? a spus Augustus.

A apucat el capul leului și a ciocănit mult mai tare.

Muzica a încetat, înlocuită fiind de pași târșâiţi. Un zăvor a alunecat. Apoi altul. Ușa s-a întredeschis. Un bărbat cu un abdomen proemin-ent, cu părul rar, cu gușă și neras de o săptămână a mijit ochii din pricina soarelui. Era îmbrăcat în pi-jamale bleu ca tipii din filmele vechi. Faţa și pânte-cele îi erau atât de rotunde, iar braţele atât de subţiri, încât semăna cu o gogoașă cu patru beţe înfipte în ea.

266/462

— Domnul Van Houten? a întrebat Augutus, cu vocea tremurându-i puţin.

Ușa s-a închis, trântindu-se. Îndărătul ei, am auzit o voce stridentă și bâlbâită strigând:

— LIII-DU-VIG! (Până atunci, îi pronunţasem numele asistentei ceva de genul: lid-ă-uigi).

Prin ușă se auzea totul.

— Peter, au ajuns? a întrebat o femeie.

— Există… Lidewij, dincolo de ușă sunt două

apariţii adolescentine neașteptate.

— Apariţii? a întrebat ea cu un plăcut accent olandez cântat.

Van Houten a răspuns grăbit:

— Apariţii fantasmatice spectre vampiri vizitatori post-tereștri, Lidewij. Cum poate cineva care are o diplomă de master în literatură americană să dea dovadă de asemenea îngrozitoare abilităţi de limbă engleză?

— Peter, aceia nu sunt post-tereștri. Ei sunt Augustus și Hazel, tinerii fani cu care ai corespondat.

— Ei sunt… ce? Ei… am crezut că sunt în America!

267/462

— Da, dar i-ai invitat aici, nu uita.

— Lidewij, știi de ce am plecat din America?

Ca să nu mai fiu nevoit niciodată să întâlnesc americani.

— Dar tu ești american.

— Incurabil, se pare. Dar în ceea ce-i privește pe americanii ăștia, trebuie să le spui să plece pe dată, că s-a făcut o greșeală îngrozitoare, că

binecuvântatul Van Houten le-a făcut o ofertă retorică de a-i întâlni, nu una adevărată, că asemenea oferte trebuie citite simbolic.

Am crezut că aveam să vomit. M-am uitat la Augustus, care se zgâia la ușă, și am văzut cum i se încovoaie umerii.

— Peter, nu voi face una ca asta, i-a răspuns Lidewij. Trebuie să te întâlnești cu ei. Trebuie.

Trebuie să-i vezi. Ai nevoie să vezi în ce fel contează munca ta.

— Lidewij, m-ai înșelat cu bună-știinţă ca să

aranjezi asta?

A urmat o tăcere lungă, apoi, în cele din urmă, ușa s-a deschis din nou. Bărbatul întorcea capul de

268/462

la Augustus la mine, într-un ritm de metronom, continuând să privească printre gene.

— Care dintre voi este Augustus Waters? a întrebat el.

Augustus a ridicat mâna într-o doară. Van Houten a dat aprobator din cap și a spus:

— Ai încheiat afacerea cu puicuţa aia?

Moment în care am întâlnit pentru prima și singura dată un Augustus Waters rămas fără

replică.

— Eu…, a început el, ăăă… Hazel…ăăă… Ei bine.

— Băiatul acesta se pare că are un soi de întârziere în dezvoltare, i-a spus Peter lui Lidewij.

— Peter! l-a certat ea.

— Ei bine, a spus Van Houten, întinzându-mi o mână. Oricum e o plăcere să întâlnesc asemenea creaturi neverosimile din punct de vedere ontologic.

I-am scuturat mâna umflată, apoi el a dat mâna cu Augustus. Mă întrebam ce însemna ontologic.

Indiferent ce ar fi însemnat, îmi plăcea. Augustus

269/462

și cu mine eram împreună în Clubul Creaturilor Neverosimile: noi și ornitorincii cu cioc de raţă.

Desigur, sperasem că Peter Van Houten avea să fie întreg la minte, dar lumea nu e o fabrică de îndeplinit dorinţe. Lucrul important era că ușa era deschisă și că treceam pragul pentru a afla ce se întâmpla la sfârșitul cărţii O durere supremă. Asta era de ajuns. I-am urmat pe el și pe Lidewij înăuntru, trecând de o masă imensă din stejar cu numai două scaune, într-o cameră de zi sterilă, care îţi dădea fiori. Semăna cu un muzeu, exceptând faptul că pe pereţii albi și goi nu exista niciun obiect de artă. În afara unei canapele și a unui șezlong, ambele un amestec de inox și piele neagră, încăperea părea goală. Apoi, în spatele canapelei, am observat doi saci menajeri, negri, mari, plini și legaţi la gură.

— Gunoi? am murmurat către Augustus îndeajuns de ușor ca nimeni altcineva să nu mai audă.