Trupurile persanilor și ale spartanilor începuseră să
se adune grămezi și nu-mi puteam da seama de ce persanii erau atât de răi și spartanii atât de grozavi.
„Contemporaneitatea“, pentru a cita din ODS, „se specializează în genul de bătălii în care nimeni nu pierde nimic de valoare, cu excepţia discutabilă a
222/462
propriilor vieţi.“ Și așa era și cu încleștarea dintre acei titani.
Spre sfârșitul filmului, aproape toţi sunt morţi și există acel moment de nebunie când spartanii încep să construiască un zid de cadavre. Morţii se transformă într-un obstacol stând între persani și drumul către Sparta. Am găsit sângele puţin cam nejustificat, așa că, pentru o secundă, mi-am luat privirea de la ecran, întrebându-l pe Augustus:
— Câţi morţi crezi că sunt?
El m-a concediat cu un gest din mână.
— Sst! Sst! Devine interesant.
Când persanii au atacat, au fost nevoiţi să se caţăre pe zidul din cadavre, iar spartanii au putut să
cucerească poziția din vârful mormanului de cadavre, iar pe măsură ce trupurile se adunau, zidul din martiri devenea tot mai înalt și, prin urmare, tot mai greu de urcat, și făceau cu toţii uz de săbii/
trăgeau săgeţi, iar râuri de sânge curgeau la vale de pe Muntele Morţii etc.
Mi-am ridicat o clipă capul de pe umărul lui pentru a lua o pauză de la sânge și de a-l privi pe Augustus cum se uita la film. Am privit propriul
223/462
meu ecran printre gene, pe măsură ce muntele se mărea din pricina cadavrelor persanilor și ale spartanilor. Când persanii i-au învins pe spartani, m-am uitat din nou la Augustus. Cu toate că băieţii buni tocmai pierduseră, Augustus părea de-a dreptul cuprins de veselie. M-am lipit iar de el, dar am continuat să ţin ochii închiși până ce bătălia a luat sfârșit.
Când se derula genericul, și-a scos căștile și mi-a spus:
— Iartă-mă, eram pătruns de nobleţea sacrificiului. Ce spuneai?
— Câţi morţi crezi că sunt?
— Vrei să spui, câte personaje fictive au murit în filmul de ficţiune? Nu destui, a glumit el.
— Nu, vreau să spun, dintotdeauna. Câţi oameni au murit în total?
— Întâmplător, știu răspunsul la întrebarea asta, mi-a spus el. Există șapte miliarde de oameni în viaţă și circa nouăzeci și opt de miliarde de morţi.
224/462
— A, am spus eu. Aș fi zis că poate de vreme ce creșterea demografică a fost atât de rapidă, sunt mai mulţi oameni în viaţă decât au murit în total.
— Sunt circa paisprezece morţi la un om viu, a spus el.
Genericul a continuat să se deruleze. A durat destul să identifice toate acele cadavre, bănuiesc.
Continuam să ţin capul pe umărul lui.
— Am făcut niște cercetări pe această temă în urmă cu vreo doi ani, a continuat Augustus. Mă întrebam dacă ar putea fi amintiţi toţi. Adică, dacă
ne-am organiza și i-am repartiza fiecărei persoane în viaţă un anumit număr de cadavre, ar fi oare su-ficienţi oameni vii care să și-i amintească pe cei morţi?
— Și sunt?
— Bineînţeles, oricine poate numi paisprezece morţi. Dar suntem bocitori dezorganizaţi, astfel încât mulţi sfârșesc prin a și-l aminti pe Shakespeare și nimeni nu ajunge să și-l amintească
pe cel pentru care a scris Sonetul LV.
— Da, am spus.
A tăcut preţ de un minut, apoi a întrebat:
225/462
— Vrei să citești sau ceva de genul?
Am răspuns afirmativ. Citeam un poem lung, numit Urlet, de Allen Ginsberg, pentru cursul meu de poezie, iar Gus citea O durere supremă.
După un timp, a întrebat:
— E bun?
— Poemul? am întrebat.
— Da.
