234/462
șaisprezece ani singură, cu un băiat de șaptesprezece ani, într-un oraș străin, renumit pentru permisivitatea sa. Dar și acesta e un efect secundar al morţii: n-aș fi putut să alerg, să dansez sau să
mănânc alimente bogate în azot decât în orașul libertăţii, iar eu mă număram printre cei mai eliber-aţi dintre locuitorii acestuia.
Chiar m-am îmbrăcat cu rochia de vară din bumbac — chestia aia cu imprimeu albastru, cloș, până la genunchi, de la Forever 21 — și cu colanţi și balerini Mary Janes, căci voiam să fiu puţin mai scundă decât el. Am intrat în baia caraghios de mică și m-am luptat cu părul meu până ce totul arăta a Natalie Portman de la începutul anilor 2000. La șase după-amiaza fix (ora prânzului acasă), s-a auzit un ciocănit la ușă.
— Da? am întrebat eu prin ușă.
La hotelul Filosoof nu exista gaura cheii.
— Bine, a răspuns Augustus.
Îi auzeam ţigara din gură. M-am examinat.
Rochia de vară expunea o mare parte din cutia mea toracică și din claviculă, așa cum Augustus nu mai văzuse niciodată. Nu era obscen sau ceva de genul
235/462
ăsta, dar dezvelea mult mai multă piele decât am permis eu vreodată. (Mama avea un motto în legătură cu chestia asta: „Cei din familia Lancaster nu-și dezgolesc buricele“.)
Am deschis ușa. Augustus purta un costum negru, cu revere înguste, impecabil croit, peste o cămașă albastră și o cravată neagră îngustă. Din colţul gurii sale serioase atârna o ţigară.
— Hazel Grace, a spus el, arăţi superb.
— Am... am zis.
Am continuat să mă gândesc că restul propoziţiei avea să ţâșnească din aerul care îmi străbătea corzile vocale, dar nu s-a întâmplat nimic. Apoi, într-un sfârșit, am spus:
— Am senzaţia că sunt îmbrăcată sumar.
— A, chestia asta veche? m-a întrebat el, zâmbindu-mi.
— Augustus, l-a salutat mama din spatele meu, arăţi extrem de chipeș.
— Vă mulţumesc, doamnă, a zis el.
Mi-a oferit braţul. L-am acceptat, aruncându-i o privire mamei.
— Ne vedem la unsprezece, a spus ea.
236/462
Așteptând tramvaiul numărul unu pe o stradă
largă, cu trafic aglomerat, i-am spus lui Augustus:
— Presupun că e costumul pe care îl porţi la înmormântări.
— De fapt, nu, mi-a zis el. Costumul acela nu e nici pe departe așa de drăguţ ca acesta.
Tramvaiul albastru cu alb a sosit, iar Augustus i-a înmânat cele două carduri ale noastre con-ductorului, care ne-a explicat că trebuia să le flu-turăm în faţa senzorului circular. În timp ce traver-sam vagonul aglomerat, un bătrân s-a ridicat pentru a ne da posibilitatea să ne așezăm unul lângă
celălalt, iar eu am încercat să-i spun să se așeze la loc, dar el gesticula insistent. Am mers cu tramvaiul trei staţii, eu aplecându-mă spre Gus pentru a putea privi împreună pe fereastră.
Augustus a arătat spre copaci și m-a întrebat:
— Vezi?
Vedeam. Peste tot, de-a lungul canalelor erau ulmi, iar vântul le împrăștia seminţele. Dar nu semănau a seminţe. Păreau a fi petale miniaturale de trandafiri din care se ștersese culoarea. Acele petale pale se adunau în vânt asemenea unor stoluri
237/462
de păsări — erau mii, de parcă ningea furtunos primăvara.
Bătrânul care ne cedase locul a remarcat că
observaserăm și ne-a spus, în engleză:
— În Amsterdam acum e primăvară. Iepen 9-ii
aruncă cu confetti pentru a celebra primăvara.
Am schimbat tramvaiul și, după alte patru staţii, am ajuns pe o stradă împărţită în două de un canal minunat, reflexiile vechiului pod și ale case-lor pitorești făcând vălurele pe apă.
Oranjee era la numai câţiva pași de staţia de tramvai. Restaurantul se găsea pe o parte a străzii; terasa, pe cealaltă, pe o platformă betonată, chiar în dreapta malului. Ochii femeii care ne-a întâmpinat s-au luminat atunci când eu și Augustus ne-am îndreptat spre ea.
— Domnul și doamna Waters?
