Am ridicat din umeri și am întins mâna spre gamba lui. Era piciorul fals, dar m-am ţinut de acesta. El s-a uitat la mine.

— Voiam…, am început eu.

— Știu, mi-a zis el. Se pare că lumea nu este o fabrică de îndeplinit dorinţe.

Asta m-a făcut să zâmbesc puţin. Lidewij s-a întors cu biletele, dar avea gura strânsă de îngrijorare.

— Nu există lift, a spus ea. Îmi pare foarte, foarte rău.

— E în regulă, i-am zis.

— Ba nu, sunt multe trepte, a spus ea. Trepte abrupte.

— E în regulă, am repetat.

Augustus a dat să spună ceva, dar l-am întrerupt.

— E OK. Pot s-o fac.

Am început dintr-o încăpere cu un film despre evreii din Olanda, despre invazia nazistă și despre familia Frank. Apoi am urcat în casa de pe canal, unde Otto Frank își avea afacerea. Treptele erau abrupte, atât pentru mine, cât și pentru Augustus,

293/462

dar eu mă simţeam puternică. Curând, mă zgâiam la faimoasa bibliotecă care îi ascunsese pe Anne Frank, familia ei și încă alţi patru. Biblioteca era pe jumătate deschisă, iar în spatele ei se găsea un șir și mai abrupt de trepte, pe care încăpea numai o persoană. În jurul nostru mai erau și alţi vizitatori, iar eu nu voiam să întrerup procesiunea, dar Lidewij a spus:

— Dacă aţi vrea să aveţi puţină răbdare, vă

rog, iar eu am început să urc, Lidewij în spatele meu ducând căruciorul, iar Gus în urma ei.

Erau paisprezece trepte. M-am tot gândit la oamenii din spatele meu — erau, în cea mai mare parte, adulţi, vorbind o multitudine de limbi — și simţindu-mă jenată sau, mă rog, simţindu-mă ca o stafie care și bântuie, dar și alină, însă, în cele din urmă, am reușit, apoi am ajuns într-o încăpere goală, ciudată, m-am rezemat de perete, creierul meu spunându-le plămânilor mei: E în regulă, e în regulă, calmaţi-vă, e în regulă, iar plămânii spunându-i creierului meu: O, Doamne, murim aici. Nici nu l-am văzut pe Augustus venind sus,

294/462

dar a venit și și-a șters fruntea cu dosul mâinii, un fel de pfui!, și mi-a zis:

— Ești o campioană.

După câteva minute de rezemat zidul, am reușit să ajung în camera următoare, pe care Anne o împărţise cu dentistul Fritz Pfeffer. Era micuţă, fără nicio mobilă. Nici n-ai fi zis că cineva locuise acolo, exceptând pozele pe care le lipise Anne pe pereţi, luate din reviste și din ziare și care încă erau acolo.

O altă scară ducea spre încăperea unde locuise familia Pel, aceasta și mai abruptă decât precedenta și având optsprezece trepte — părea o scară cu trepte mobile.

— Să ne întoarcem, a spus Gus din spatele meu.

— Sunt bine, i-am răspuns în șoaptă.

Sună prostește, dar mă tot gândeam că i-o dat-oram ei — Annei Frank, vreau să spun — deoarece ea murise, iar eu nu, deoarece ea stătuse tăcută și ţinuse storurile trase și făcuse totul bine și tot murise, așa că trebuia să urc și să văd restul lumii în

295/462

care trăise în toţi acei ani, înainte să fi venit cei de la Gestapo.

Am început să urc treptele, târându-mă pe ele așa cum ar fi făcut-o un copil, lent la început, ca să

pot respira, dar apoi mai iute, căci știam că nu puteam să respir și voiam să ajung până sus înainte ca totul să cedeze. Întunericul îmi acapara treptat câmpul vizual pe măsură ce eu mă forţam să urc, optsprezece trepte, abrupte ca dracu’. În cele din urmă, m-am căţărat mai mult oarbă și îngreţoșată, mușchii braţelor și picioarelor ţipând după oxigen.

Pe peretele de deasupra mea se afla o casetă goală, din sticlă, și m-am holbat prin ea la tavan, încercând să nu leșin.

Lidewij s-a ghemuit lângă mine, zicând:

— Ai ajuns în vârf, asta-i tot, iar eu am dat aprobator din cap.

Eram vag conștientă de adulţii din jurul nostru care se uitau la mine îngroziţi; de Lidewij care vorbea în liniște într-o limbă, apoi în alta și în alta di-verșilor vizitatori; de Augustus care stătea în picioare deasupra mea, cu mâna pe creștetul meu, mângâindu-mă pe păr.

296/462

După un timp, Lidewij și Augustus m-au ridicat în picioare și am văzut ce era protejat de ca-seta din sticlă: urmele de creion de pe tapetul de hârtie care marcau înălţimea tuturor copiilor, pe măsură ce crescuseră în acea anexă, în perioada în care locuiseră acolo, centimetru după centimetru, până ce nu mai aveau să crească deloc.

De acolo, am părăsit zona în care locuiseră cei din familia Frank, dar încă ne aflam în muzeu: un coridor lung, îngust, prezenta pozele fiecăruia dintre cei opt locuitori din anexă și descria cum și unde și în ce fel muriseră.

— Unicul membru al familiei care a supravieţuit războiului, ne-a spus Lidewij, referindu-se la tatăl Annei, Otto. Vocea îi era șoptită, de parcă

ne-am fi aflat în biserică.

— Dar el n-a supravieţuit unui război, nu chiar, a spus Augustus. A supravieţuit unui genocid.

— Adevărat, a spus Lidewij. Nu știu cum poţi să trăiești fără familia ta. Chiar nu știu.

Pe măsură ce citeam despre fiecare dintre cei șapte care muriseră, m-am gândit la Otto Frank

297/462

care nu mai era tată, rămânând cu un jurnal în locul soţiei și al celor două fiice. La capătul coridorului, o carte uriașă, mai mare decât un dicţionar, conţinea numele celor 103 000 de morţi din Olanda din timpul Holocaustului. (Numai 5 000 dintre evreii deportaţi, explica o etichetă, supravieţuiseră.

5 000 de Otto Frank.) Cartea era deschisă la pagina cu numele Annei Frank, dar ceea ce m-a surprins a fost faptul că imediat sub numele ei erau patru de Aron Frank. Patru. Patru Aron Frank fără muzeu, fără repere istorice, fără nimeni care să-i jelească.

M-am decis în liniște să-mi amintesc și să mă rog pentru cei patru Aron Frank cât timp eram prin zonă. (Poate unii oameni au nevoie să creadă întrun Dumnezeu omnipotent și grozav pentru a se ruga, însă eu nu.)

Când am ajuns la capătul încăperii, Gus s-a oprit și m-a întrebat:

— Ești bine?

Am dat din cap că da. A făcut un gest spre poza Annei.

298/462

— Partea cea mai rea este că ea a apucat să

trăiască puţin, știi? A murit la câteva săptămâni după eliberare.