Lidewij a făcut câţiva pași pentru a vedea un film, iar eu l-am apucat pe Augustus de mână

atunci când am intrat într-o încăpere mansardată, în formă de A, unde se aflau câteva scrisori ale lui Frank Otto, pe care le scrisese oamenilor, în timp ce-și căutase fiicele, luni în șir. Pe peretele din mijlocul încăperii, se proiecta un film video cu Frank Otto. Vorbea în engleză.

— Mai există și alţi naziști pe care să-i vânez și să-i defer justiţiei? a întrebat Augustus în timp ce se apleca deasupra vitrinelor pentru a citi scrisorile lui Otto și răspunsurile devastatoare că

nu, nimeni nu-i văzuse copiii după eliberare.

— Cred că au murit cu toţii. Dar nu e ca și cum naziștii ar deţine monopolul asupra răului.

— Adevărat, a spus el. Hazel Grace, asta ar trebui să facem: ar trebui să facem o echipă și să

fim un duo de membri infirmi ai comitetului vigi-lenţei publice și să străbatem lumea, îndreptând

299/462

nedreptăţile comise, apărându-i pe cei slabi, protejându-i pe cei aflaţi în pericol.

Deși era visul lui și nu al meu, m-am lăsat legănată de el. La urma urmelor, și el se lăsase legănat de al meu.

— Neînfricarea ne va fi arma secretă, i-am spus.

— Povestea faptelor noastre va supravieţui atâta timp cât oamenii vor avea glas, a spus el.

— Și chiar și după aceea, când roboţii își vor aminti de absurditatea sacrificiului și a compasiunii umane, ei își vor aminti de noi.

— Vor robo-râde de nebunia noastră

cutezătoare, a spus el. Dar ceva în inimile lor de roboţi de fier va tânji să fi trăit și să fi murit așa ca noi: într-o călătorie de eroi.

— Augustus Waters, am spus eu, uitându-mă

la el, gândindu-mă că nu se poate să săruţi pe cineva în Casa Anne Frank, apoi gândindu-mă că

Anne Frank, la urma urmelor, sărutase pe cineva în Casa Anne Frank și că probabil nu i-ar plăcea nimic mai mult decât să știe că locuinţa ei se

300/462

transformase într-un loc unde cei tineri și iremedi-abil defectaţi se scufundă în iubire.

— Trebuie să spun, zicea Otto Frank în film în engleza lui cu accent, că am fost foarte surprins de gândirea profundă de care dădea Anne dovadă.

Apoi ne-am sărutat. Mâna mea dăduse drumul căruciorului de oxigen și l-am cuprins pe după gât, iar el m-a tras de talie, făcându-mă să mă ridic în vârful picioarelor. Când buzele lui întredeschise le-au întâlnit pe ale mele, am început să simt că-mi pierd suflul într-un mod nou și fascinant. Spaţiul din jurul nostru s-a evaporat și, preţ de o secundă

ciudată, chiar mi-a plăcut de corpul meu; chestia asta ruinată de cancer, cu care petrecusem ani la rând târând-o după mine, părea brusc să merite zbaterea, să merite tuburile din piept și branulele și trădarea fizică, neîncetată, a tumorilor.

— Era o Anne destul de diferită de cea pe care o cunoscusem ca fiica mea. Ea n-a dezvăluit niciodată acest gen de trăiri interioare, a continuat Otto Frank.

Sărutul a durat o veșnicie în timp ce Otto Frank continua să vorbească în spatele meu.

301/462

— Și concluzia mea este, a spus el, de vreme ce am fost în termeni foarte buni cu Anne, că cei mai mulţi dintre părinţi nu-și cunosc cu adevărat copiii.

Mi-am dat seama că ţineam ochii închiși și i-am deschis. Augustus se zgâia la mine, ochii lui albaștri mai aproape de mine decât fuseseră vreodată, iar în spatele lui, o mulţime de oameni pe trei rânduri ne înconjuraseră cumva. Erau supăraţi, așa am crezut. Îngroziţi. Acești adolescenţi, cu hor-monii lor, giugiulindu-se sub un proiector care di-fuza vocea frântă a unui fost tată.

M-am desprins de Augustus, iar el m-a sărutat pe furiș pe frunte, în timp ce eu mă uitam ţintă la papucii mei. Apoi, oamenii au început să aplaude.

Toţi oamenii, toţi acești adulţi, pur și simplu au început să aplaude, iar unul, cu un accent european, a strigat:

— Bravo!

Augustus, zâmbind, a făcut o reverenţă. Și eu m-am aplecat ușor, râzând, gest care a fost întâmpinat cu un nou ropot de aplauze.

302/462

Ne-am croit drum în jos, pe scări, lăsându-i pe adulţi să coboare primii și chiar înainte să ajungem la cafenea (unde, slavă Domnului!, am luat un lift care ne-a dus la parter și la magazinul de suvenire) am văzut pagini din jurnalul Annei și, de asemenea, cartea ei de citate nepublicată. Aceasta se întâmpla să fie deschisă la o pagină cu citate din Shakespeare. Tăria, chiar și ea, ademenită/ Adesea poate fi, scrisese ea.

Lidewij ne-a dus cu mașina la hotelul Filosoof. Afară ploua, iar eu și Augustus am stat în picioare pe trotuarul din cărămizi, ploaia udându-ne încet.

Augustus:

— Probabil că trebuie să te odihnești.

Eu:

— Sunt bine.

Augustus:

— Bine. (Pauză.) La ce te gândești?

Augustus:

— La tine.

Augustus:

— La ce anume legat de mine?

303/462

Eu:

— „Nu știu ce să aleg/ Frumuseţea inflexi-unilor/ Sau frumuseţea insinuărilor,/ Mierla fluier-ând/ Sau imediat după.“

Augustus:

— Doamne, ce sexy ești!