— Așa cred, i-am răspuns.
— Masa dumneavoastră, a spus ea, arătând cu un gest pe partea cealaltă a străzii spre o masă
aflată la câţiva centimetri de canal. Șampania este din partea casei.
238/462
Gus și cu mine ne-am privit reciproc, zâmbind. După ce am traversat strada, a tras un scaun și m-a ajutat să mă așez. Într-adevăr, existau două
cupe de șampanie pe masa noastră, acoperită cu o faţă de masă albă. Răcoarea din aer era magnific contrabalansată de soarele care strălucea; pe una dintre laturi pedalau bicicliști — bărbaţi și femei îmbrăcaţi elegant, îndreptându-se spre casele lor, fete blonde, puţin atrăgătoare, care mergeau așezate într-o parte pe șaua bicicletelor unor prieteni, puști mici, fără căști, care se legănau pe scaunele lor din plastic, în spatele părinţilor. Iar pe cealaltă parte, apa canalului era sufocată de milioanele de seminţe-confetti. Ambarcaţiuni mici erau ancorate la cheiurile din cărămidă, pe jumătate pline de apă de ploaie, unele dintre ele aproape scufundându-se. Puţin mai departe pe canal, vedeam casele-ambarcaţiuni plutind la pon-toane, iar în mijlocul canalului, un vas cu fundul plat, deschis, pe a cărui punte se găseau scaune pentru grădină și o combină stereo portabilă, se îndrepta alene spre noi. Augustus a luat cupa lui de șampanie și a ridicat-o. Am luat-o și eu pe a mea,
239/462
cu toate că nu mai băusem niciodată, cu excepţia câtorva sorbituri din berea tatălui meu.
— Bine, a spus el.
— Bine, am spus și eu, apoi am ciocnit paharele.
Am luat o gură. Bulele micuţe mi se topeau în gură și apoi călătoreau înspre nord, spre creierul meu. Dulce. Înţepătoare. Delicioasă.
— E cu adevărat bună, i-am spus. N-am mai băut niciodată șampanie.
A apărut un chelner tânăr, bine clădit, cu păr blond, ondulat. Era probabil și mai înalt decât Augustus.
— Știţi, ne-a întrebat el cu un accent delicios, ce a spus Dom Pérignon după ce a inventat șampania?
— Nu, i-am răspuns eu.
— I-a chemat pe câţiva dintre călugări, to-varășii săi: „Veniţi repede: gust stelele“. Bine aţi venit în Amsterdam! Aţi dori să vedeţi meniul sau aţi prefera să alegeţi varianta bucătarului-șef?
M-am uitat la Augustus, iar el s-a uitat la mine.
240/462
— Varianta bucătarului-șef sună minunat, dar Hazel este vegetariană.
Îi menţionasem asta lui Augustus o singură
dată, exact în ziua în care ne cunoscuserăm.
— Asta nu constituie o problemă, a spus chelnerul.
— Grozav. Și mai putem căpăta din asta? a întrebat Gus despre șampanie.
— Desigur, a spus chelnerul nostru. Tinerii mei prieteni, am îmbuteliat toate stelele din seara asta. Îh, confetti, a spus el și a înlăturat o sămânţă
de pe umărul meu gol. De mulţi ani n-a mai fost atât de rău. Sunt pretutindeni. Foarte enervant.
Chelnerul a plecat. Am privit seminţele de confetti căzând din cer, sărind pe pământ, purtate de briză, duse apoi în canal.
— Mi-e greu să cred că așa ceva ţi se poate părea enervant, a spus Augustus după un timp.
— Cu toate astea, oamenii se obișnuiesc cu frumuseţea.
— Eu încă nu m-am obișnuit cu tine, mi-a spus el, zâmbind.
Am simţit că roșesc.
241/462
— Îţi mulţumesc că ai venit la Amsterdam, mi-a spus el.
— Eu îţi mulţumesc că m-ai lăsat să-ţi deturnez dorinţa, i-am răspuns.
— Îţi mulţumesc pentru că te-ai îmbrăcat cu rochia asta care e… uau! a exclamat el.
Am clătinat din cap, încercând să nu zâmbesc.
Nu voiam să fiu o grenadă. Dar totuși el știa ce face, nu-i așa? Era și alegerea lui.
— Hei, cum se termină poemul acela? m-a întrebat.
— Care?
— Cel pe care mi l-ai recitat în avion.
— A, „Prufrock“? Se termină: „Și-am adăstat în iatacurile mării adânci/ Lângă sirenele cu creștetul de ierburile mării încununat/ Până când glasurile omenești ne-au trezit — și atunci ne-am înecat“.