Numai un singur lucru a fost conform tipicului: după aceea, când îmi culcasem capul pe pieptul lui Augustus, ascultându-i bătăile inimii, Augustus a spus:

— Hazel Grace, literalmente, nu-mi pot ţine ochii deschiși.

308/462

— Întrebuinţare greșită a literalităţii, i-am spus.

— Ba nu, a spus el. Tare. Obosit.

Și-a întors faţa de la mine, iar eu mi-am lipit urechea de pieptul lui, ascultând cum plămânii îi intrau în ritmul somnului. După o vreme, m-am ridicat, m-am îmbrăcat, am găsit hârtia de scris a hotelului Filosoof și i-am scris o scrisoare de dragoste:

Capitolul treisprezece În dimineaţa următoare, ultima noastră zi plină

în Amsterdam, mama, Augustus și cu mine am mers pe jos jumătatea de stradă care ne despărţea de Vondelpark, unde am descoperit o cafenea la umbra unui muzeu olandez de film naţional. La niște latte-uri — care, după cum ne-a explicat chelnerul, erau numite de către olandezi „cafea greșită“, căci aveau mai mult lapte decât cafea —, am stat la umbra dantelată a unui castan uriaș și i-am povestit mamei întâlnirea cu marele Peter Van Houten. Am făcut povestirea amuzantă. Ai de ales pe lume, așa cred, despre cum să spui povestirile

310/462

triste, și-am ales varianta amuzantă: Augustus, prăbușit în scaunul de la cafenea, prefăcându-se că

este Van Houten, cel cu limba împiedicată, care rostește cuvintele tărăgănat și care nu putea nici măcar să facă efortul să se ridice din scaunul său; eu am stat în picioare să interpretez o variantă a mea, bărbătoasă, plină de ameninţări deșarte și ţipând: „Ridică-te, moș gras și urât!“

— I-ai spus urât? m-a întrebat Augustus.

— Las-o așa, i-am zis.

— Nu su’t u’ât. Tu e’ti cea u’âtă, fată cu tub în nas.

— Ești un laș! am bâiguit eu, iar personajul lui Augustus a izbucnit în râs.

Ne-am așezat. I-am spus mamei despre Casa Anne Frank, fără a menţiona sărutul.

— V-aţi întors chez Van Houten după aceea?

Augustus nu mi-a lăsat timp nici măcar să

roșesc.

— Nee, am pierdut vremea la o cafenea. Hazel m-a distrat cu diagrama lui Venn.

Mi-a aruncat o privire pe furiș. Doamne, era atât de sexy!

311/462

— Sună minunat, a spus ea. Ascultaţi, eu am de gând să mă plimb puţin. Să vă las pe voi doi să

vorbiţi, i-a zis ea lui Gus, pe un ton ușor tăios.

Apoi, mai târziu vom putea face un tur în barcă pe canale.

— Ăăă… bine, i-am spus.

Mama a lăsat o bancnotă de cinci euro sub far-furioara ei și m-a sărutat apoi pe creștet, șoptind:

— Te iubesc iubesc iubesc, ceea ce era de două ori mai mult ca de obicei.

Gus a arătat spre umbrele crengilor care se in-tersectau și apoi se separau pe asfalt.

— Frumos, nu?

— Da, i-am spus.

— Ce metaforă reușită, a murmurat el.

— Chiar așa? l-am întrebat.

— Negativul imaginii lucrurilor aduse de vânt împreună și apoi separate, a spus el.

Prin faţa ochilor noștri se perindau oameni care se plimbau pe jos, cu bicicletele, cu rolele sau făceau jogging. Amsterdam era un oraș destinat mișcării și activităţii, un oraș care prefera să nu călătorească cu mașina, așadar, în mod inevitabil,

312/462

mă simţeam exclusă din el. Dar, Doamne, totul era minunat — pârâiașul care își croia calea înconjurând un copac imens, un bâtlan care stătea liniștit pe malul apei în căutarea micului dejun printre milioanele de petale ce pluteau pe apă.

Dar Augustus nu observase. El era prea ocupat să privească umbrele deplasându-se. Într-un sfârșit, a spus:

— Aș putea să privesc asta toată ziua, dar ar trebui să mergem la hotel.

— Avem timp? l-am întrebat.

Mi-a zâmbit trist.

— Măcar de-am avea.

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat.

A dat din cap în direcţia hotelului.

Am mers în tăcere, Augustus cu o jumătate de pas înaintea mea. Mi-era prea teamă să întreb dacă

aveam vreun motiv să-mi fie frică.

Prin urmare, există chestia asta care se cheamă

Piramida lui Maslow. Practic, Abraham Maslow a devenit celebru pentru teoria sa conform căreia anumite nevoi sau trebuinţe cer să fie satisfăcute înainte să ai alte nevoi sau trebuinţe. Odată

313/462