— Tu ai vreo teorie?
— Da. Nu cred că Olandezul-cu-Lalele e un fost pușcăriaș, dar nici nu este așa de bogat cum le face pe ele să creadă. Și mai cred că, după ce Anna moare, mama ei pleacă cu el în Olanda și crede că
vor trăi veșnic acolo, dar nu merge, deoarece ea vrea să fie acolo unde a murit fiica ei.
Nu-mi dădusem seama că el se gândise atât de mult la carte, că O durere supremă contase pentru Gus, indiferent de faptul că eu contam pentru el.
Apa lovea liniștită malurile din piatră ale canalului de sub noi; un grup de tineri a trecut pe lângă noi, strigând unii către ceilalţi într-o
253/462
olandeză guturală, în rafale rapide; bărcuţele, care nu depășeau înălţimea mea, se înecau pe jumătate în canal; mirosul apei care stătuse liniștită prea mult timp; braţul lui care mă trăgea mai aproape de el; piciorul lui adevărat lipit de piciorul meu, de la talpă până la șold. M-am lăsat puţin spre corpul lui.
Gus a tresărit.
— Iartă-mă, ești bine?
A șoptit un da, evident îndurerat.
— Iartă-mă, i-am spus. Un umăr osos.
— E în regulă, a zis el. Drăguţ, de fapt.
Am stat acolo destul de mult timp. În cele din urmă, mâna lui mi-a abandonat umărul și s-a așezat pe spătarul băncii. În cea mai mare parte a timpului, am privit ţintă la canal. Mă întrebam cum făcuseră ca acest loc să existe, deși, probabil, fusese scufundat sub ape, și îmi imaginam că eram pentru doamna doctor Maria un soi de Amsterdam, pe jumătate înecată în mod nefiresc, iar asta m-a făcut să mă gândesc la moarte.
— Pot să te întreb despre Caroline Mathers?
254/462
— Și mai spui că nu există viaţa de apoi, mi-a răspuns el fără să se uite la mine. Dar, da, desigur.
Ce-ai vrea să știi?
Aș fi vrut să știu dacă el ar fi fost în regulă
dacă eu aveam să mor. Voiam să nu fiu o grenadă, să nu fiu o forţă malefică în vieţile oamenilor pe care îi iubeam.
— Doar, ceva de genul, ce s-a întâmplat.
A oftat, expirând atât de prelung, încât plămânilor mei de rahat li s-a părut că se mândrea.
Și-a vârât o ţigară în gură.
— Știi că nu există un loc de joacă mai puţin frecventat decât un loc de joacă dintr-un spital, nu?
Am încuviinţat din cap.
— Ei bine, eram la Memorial de vreo două
săptămâni când mi-au tăiat piciorul și tot tacâmul.
Eram la etajul al cincilea și aveam o priveliște asupra locului de joacă, care era, desigur, cât se poate de pustiu. Eram cufundat în rezonanţa metaforică a terenului de joacă pustiu din curtea spitalu-lui. Dar atunci, fata asta a început să se arate zilnic, singură pe terenul de joacă, dându-se într-un leagăn de una singură, așa cum ai vedea într-un
255/462
film sau ceva de genul. Prin urmare, am rugat-o pe una dintre asistentele mai drăguţe să vorbească cu fata, iar asistenta mi-a adus-o în vizită și ea era Caroline, iar eu mi-am folosit charisma imensă ca s-o cuceresc.
S-a oprit, așa încât eu m-am decis să spun ceva.
— Nu ești chiar așa de charismatic, i-am spus.
A râs batjocoritor, nevenindu-i să creadă.
— Ești mai mult sexy, i-am explicat.
A izbucnit în hohote de râs.
— Chestia cu morţii…, a spus, apoi s-a oprit.
Chestia e că pari un ticălos dacă nu-i idealizezi puţin, dar adevărul este… complicat, așa cred.
Cum s-ar spune, ești familiarizată cu figura stoicului și a victimei cancerului, hotărâte să lupte eroic împotriva cancerului care îi macină cu puteri supraomenești și să nu se plângă niciodată sau să
înceteze să zâmbească chiar și la sfârșit etcetera?
— Mda, am spus. Ei sunt suflete generoase și bune a căror simplă respiraţie e o Inspiraţie Pentru Noi Toţi. Sunt atât de puternici! Îi admirăm atât de mult!
256/462
