— Nu înţeleg tricoul ăsta, mi-a spus mama.
— Peter Van Houten îl va înţelege, crede-mă.
Există cam șapte mii de aluzii la Magritte în O
durere supremă.
— Dar este o pipă.
263/462
— Ba nu, nu este, i-am spus eu. E desenul un-ei pipe. Ai înţeles? Toate reprezentările unui lucru sunt în mod inerent abstracte. E foarte ingenios.
— Cum de te-ai maturizat într-atât încât să
pricepi lucruri care o zăpăcesc pe bătrâna ta mamă? m-a întrebat ea. Parcă mai ieri îi spuneam unei Hazel de șapte ani de ce este cerul albastru. Pe atunci, mă credeai un geniu.
— De ce este cerul albastru? am întrebat-o.
— De aia, mi-a răspuns.
Am râs.
Pe măsură ce se apropia ora zece, deveneam din ce în ce mai emoţionată: emoţionată să-l cunosc pe Peter Van Houten; emoţionată că ţinuta mea nu era una potrivită; emoţionată că n-aveam să
găsim casa care trebuia, de vreme ce toate casele din Amsterdam cam semănau unele cu altele; emoţionată că aveam să ne rătăcim și n-aveam să
mai găsim drumul înapoi spre Filosoof; emoţionată, emoţionată, emoţionată. Mama tot încerca să-mi vorbească, însă eu nu prea puteam s-o ascult.
Eram pe punctul de a o ruga să urce și să se asigure că Augustus se trezise, când el a ciocănit la ușă.
264/462
Am deschis. El s-a uitat la tricoul meu și a zâmbit.
— Nostim, a spus.
— Nu spune că sânii mei sunt nostimi, i-am zis.
— Chiar aici, a spus mama din spatele nostru.
Dar îl făcusem pe Augustus să roșească și să-l scot suficient din joc încât să pot, în cele din urmă, să suport să-l privesc.
— Ești sigură că nu vrei să vii? am întrebat-o pe mama.
— Azi mă duc la Rijksmuseum și în Vondelpark, a spus ea. În plus, eu una nu pricep cartea asta. Fără supărare. Mulţumiţi-i lui și lui Lidewij din partea noastră, bine?
— Bine, i-am spus.
Am îmbrăţișat-o pe mama, iar ea m-a sărutat deasupra urechii.
Casa lui Peter Van Houten, albă și cu acoperișul terasat, se găsea, exact după ce dădeai colţul de la hotel, pe Vondelstraat, cu faţa spre parc.
Numărul 158. Augustus m-a luat de braţ și, cu cealaltă mână, a luat căruciorul pentru tubul de
265/462
oxigen și am urcat cele trei trepte spre ușa de la intrare, vopsită în negru-albăstrui. Inima îmi bubuia.
Mă despărţea o ușă de răspunsurile la care visasem de când citisem prima dată pagina neterminată.
Înăuntru se auzea un ritm de bas, destul de tare pentru a face să se zgâlţâie pervazurile ferestrelor.
Mă întrebam dacă Peter Van Houten avea vreun copil căruia îi plăcea muzica rap.
Am apucat ciocănelul în formă de cap de leu și am ciocănit într-o doară. Ritmul continua.
— Poate că nu se aude din pricina muzicii? a spus Augustus.
A apucat el capul leului și a ciocănit mult mai tare.
Muzica a încetat, înlocuită fiind de pași târșâiţi. Un zăvor a alunecat. Apoi altul. Ușa s-a întredeschis. Un bărbat cu un abdomen proemin-ent, cu părul rar, cu gușă și neras de o săptămână a mijit ochii din pricina soarelui. Era îmbrăcat în pi-jamale bleu ca tipii din filmele vechi. Faţa și pânte-cele îi erau atât de rotunde, iar braţele atât de subţiri, încât semăna cu o gogoașă cu patru beţe înfipte în ea.
266/462
— Domnul Van Houten? a întrebat Augutus, cu vocea tremurându-i puţin.
Ușa s-a închis, trântindu-se. Îndărătul ei, am auzit o voce stridentă și bâlbâită strigând:
