— Da, bine, dar cu siguranţă că trebuie să vă

fi gândit ce li se întâmplă, ca personaje, vreau să

spun, adică independent de sensurile metaforice sau ce-or mai fi ele.

— Ei sunt ficţiuni, a replicat el, bătând din nou în pahar. Nu li se întâmplă nimic.

— Aţi zis că îmi veţi spune, am insistat eu.

Mi-am amintit să fiu categorică. Voiam să-i menţin atenţia la întrebările mele.

— Poate, dar aveam impresia greșită că nu eraţi capabili să întreprindeţi un voiaj transatlantic.

Încercam… să vă ofer o mângâiere, așa cred, dar ar fi trebuit să am destulă minte încât să nu fi încercat. Totuși, ca să fiu cât se poate de sincer, această

idee copilărească cum că autorul ar avea o

283/462

pătrundere psihologică specială în mintea personajelor din roman… e caraghioasă. Acest roman, draga mea, a fost alcătuit din mâzgălituri pe hârtie.

Personajele care îl populează nu au nicio viaţă în afara mâzgălelilor. Ce li s-a întâmplat? Au încetat cu toatele să mai existe în clipa în care romanul s-a încheiat.

— Ba nu, i-am spus, ridicându-mă de pe canapea. Nu, asta înţeleg, dar este imposibil să nu vă imaginaţi un viitor pentru ele. Sunteţi persoana cea mai indicată care să-și imagineze acel viitor.

Ceva i s-a întâmplat mamei Annei. Fie s-a căsătorit, fie nu s-a căsătorit. Fie s-a mutat în Olanda cu Olandezul-cu-Lalele, fie n-a făcut-o. Fie a mai avut și alţi copii, fie n-a mai avut. Vreau să știu ce i se întâmplă.

Van Houten și-a ţuguiat buzele.

— Regret că nu pot să cedez capriciilor tale copilărești, însă refuz să te compătimesc în mani-era în care ești atât de obișnuită.

— Nu vreau compătimirea dumneavoastră, i-am spus.

284/462

— La fel ca toţi copiii bolnavi, mi-a răspuns el imperturbabil, spui că nu vrei compasiune, dar însăși existenţa ta depinde de asta.

— Peter! l-a atenţionat Lidewij, dar el a continuat în timp ce stătea tolănit acolo, cuvintele de-venind tot mai încleiate în gura lui de beţiv.

— Inevitabil, copiii bolnavi devin prizonieri: ești condamnată să-ţi trăiești tot restul zilelor drept copilul care erai atunci când ai fost diagnosticată, copilul care crede că există viaţă după ce romanul se termină. Iar noi, adulţii, te compătimim pentru asta și ca atare plătim pentru tratamentele tale, pentru mașinăriile de oxigen. Îţi dăm mâncare și apă

cu toate că se presupune că nu vei trăi suficient de mult timp încât…

— PETER! a ţipat Lidewij la el.

— Ești un efect secundar, a continuat Van Houten, al unui proces evolutiv căruia puţin îi pasă

de fiecare individ în parte. Ești un experiment eșuat al mutaţiei.

— DEMISIONEZ! a strigat Lidewij.

Avea lacrimi în ochi. Însă eu nu eram supărată. El căuta calea cea mai dureroasă în care

285/462

să spună adevărul, dar, desigur, deja eu cunoșteam adevărul. Ani de zile mă zgâisem la tavanul din dormitorul meu și la cel de la terapie intensivă, așa încât descoperisem cu mult timp în urmă cele mai dureroase modalităţi în care să-mi imaginez propria-mi boală. Am pășit spre el.

— Ascultă, ticălosule, i-am spus, tu n-ai să-mi spui nici- un lucru despre boală pe care eu să nu-l știu deja. De la tine vreau să știu un singur lucru înainte să ies pentru totdeauna din viaţa ta: CE SE

ÎNTÂMPLĂ CU MAMA ANNEI?

A schiţat o ușoară mișcare de înălţare a bărbiei sale gușate spre mine, apoi a ridicat din umeri.

— Nu-ţi mai pot spune ce se întâmplă cu ea, așa cum nu-ţi pot spune ce se întâmplă cu naratorul lui Proust sau cu sora lui Holden Caulfield sau cu Huckleberry Finn după ce o șterge spre teritorii.

— PROSTII! Astea-s prostii. Spune-mi odată!

Inventează ceva!

— Ba nu, și ţi-aș rămâne îndatorat dacă n-ai vorbi urât în casa mea. Nu e un comportament demn de o doamnă.

286/462

Tot nu eram supărată. Mai precis, eram deosebit de concentrată să obţin ceea ce mi se promisese.

În mine s-a stârnit ceva și m-am aplecat și l-am pocnit peste mâna lui umflată care ţinea paharul cu scotch. Ceea ce rămăsese din băutură i-a sărit pe întinderea vastă a feţei sale, paharul legănându-i-se pe nas și făcând o piruetă în aer ca la balet, ater-izând apoi și spărgându-se la impactul cu scân-durile dure ale anticei podele.

— Lidewij, a spus Van Houten calm, o să vreau un Martini, te rog. Doar un strop de vermut.

— Am demisionat, i-a răspuns Lidewij după o clipă.

— Nu fi ridicolă!

Nu știam ce să fac. Să fiu drăguţă nu fusese de folos. Să fiu rea nu dăduse roade. Voiam un răspuns. Venisem atâta drum, deturnându-i Dorinţa lui Augustus. Voiam să știu.

— Te-ai oprit vreodată să te gândești, a spus el, articulând neclar cuvintele, de ce îţi pasă atât de mult de caraghioasele tale de întrebări?

287/462

— MI-AI PROMIS! am ţipat, auzind vaietele neputincioase ale lui Isaac din seara trofeelor sparte.

Van Houten n-a răspuns. Continuam să stau deasupra lui, așteptând ca el să-mi spună ceva, când am simţit pe braţ mâna lui Augustus. M-a tras spre ușă, iar eu l-am urmat în timp ce Van Houten bolborosea ceva spre Lidewij despre ingratitudinea adolescenţilor contemporani și despre moartea so-cietăţii politicoase, iar Lidewij, cumva isterică, ţipa la el, într-un schimb rapid de replici în olandeză.

— Va trebui s-o scuzaţi pe fosta mea asistentă, a spus el. Olandeza nu este atât de mult o limbă pe cât este o suferinţă pentru gât.

Augustus m-a tras din cameră și m-a scos pe ușă în dimineaţa târzie și sub ploaia de confetti din ulmi.

* * *