— Așa că am citit O durere supremă, cât timp aţi fost plecaţi, a spus tata.
Am întors capul spre el.
328/462
— O, grozav! Ce părere ai?
— A fost bună. Puţin cam peste puterea mea de înţelegere. Nu uita, eu am absolvit biochimie, nu mă pricep la literatură. Dar mi-aș dori să fi avut un sfârșit.
— Da, am spus. O nemulţumire des întâlnită.
— De asemenea, a fost un pic cam lipsită de speranţă, a spus el. Puţin cam defetistă.
— Dacă prin defetistă înţelegi sinceră, atunci sunt de acord.
— Nu sunt de părere că defetismul înseamnă
sinceritate, a răspuns tata. Refuz să accept asta.
— Adică, totul se întâmplă cu un scop și noi toţi vom merge să trăim în nori și vom cânta la harpă și vom trăi în conace?
Tata a zâmbit. Și-a pus un braţ mare în jurul umerilor mei și m-a tras spre el, sărutându-mă pe tâmplă.
— Nu știu ce cred, Hazel. Am crezut că a fi adult înseamnă a ști ce crezi, dar n-am avut parte de o astfel de experienţă.
— Da, i-am zis. Bine.
329/462
Mi-a spus din nou că îi părea rău pentru Gus, apoi s-a întors să privească emisiunea, și oamenii au ales o casă, iar tata încă mă ţinea pe după umeri, iar eu cam începeam să adorm, dar nu voiam să mă
duc la culcare, apoi tata a spus:
— Știi ce cred? Îmi amintesc că la colegiu urmam cursul de matematică, cursul acela grozav predat de o femeie micuţă și în vârstă. Ne vorbea despre reprezentările rapide Fourier și s-a oprit la jumătatea propoziţiei și a spus: „Uneori, se pare că
universul vrea să fie remarcat.“ Asta este ceea ce cred. Cred că universul vrea să fie remarcat. Consider că universul este înclinat în mod improbabil spre conștienţă, că el răsplătește inteligenţa, în parte pentru că universul se bucură că eleganţa sa este observată. Și cine sunt eu, trăind în mijlocul istoriei, să-i spun universului — sau percepţiei mele despre el — că este temporar?
— Ești cât se poate de isteţ, i-am spus după un timp.
— Tu ești cât se poate de pricepută la complimente, mi-a replicat.
330/462
A doua zi la prânz, m-am dus cu mașina la Gus acasă și am mâncat sendvișuri cu unt de arahide și jeleu împreună cu părinţii lui și le-am spus povești despre Amsterdam, în timp ce Gus moţăia pe canapeaua din camera de zi, unde ne uitaserăm la V de la Vendetta. Puteam să-l văd din bucătărie: stătea culcat pe spate, cu capul întors în cealaltă parte, cu o branulă deja montată. Ei îi ata-cau cancerul cu un nou cocktail: două droguri chemo și un receptor de proteină care, sperau ei, aveau să-i stopeze oncogena din cancerul lui Gus.
Era norocos că fusese admis în lotul experimental, așa mi-au spus. Norocos. Cunoșteam unul dintre droguri. Auzul numelui acestuia m-a făcut să vreau să vomit.
După un timp, mama lui Isaac l-a adus pe acesta în vizită.
— Isaac, bună, sunt Hazel de la Grupul de Sprijin, nu diabolica ta ex-iubită.
Mama lui a venit spre mine, iar eu m-am ridicat de pe scaun și l-am îmbrăţișat, trupului său trebuindu-i un moment să mă găsească înainte să
mă îmbrăţișeze, la rându-i, tare.
331/462
— Cum a fost la Amsterdam? a întrebat el.
— Grozav, i-am spus.
— Waters, a spus el. Ce mai faci, frate?
— Trage un pui de somn, i-am spus, cu o voce reţinută.
Isaac a clătinat din cap, iar toţi ceilalţi au tăcut.
— Nașpa, a spus Isaac, după o secundă.
Mama lui l-a condus spre un scaun. El s-a așezat.
— Încă mai pot să-ţi domin fundul orb la Counterinsurgence, a spus Augustus fără să se întoarcă spre noi.
Medicamentul îi încetinea puţin vorbirea, dar numai până la viteza unui om obișnuit.
— Sunt cum nu se poate mai sigur că toate fundurile sunt oarbe, i-a răspuns Isaac, întinzând cumva mâinile în aer, în căutarea mamei sale.
Ea l-a prins, l-a ajutat să se ridice, apoi s-au dus spre canapea, unde Gus și Isaac s-au îmbrăţișat ciudat.
