— Îmi displace să trăiesc într-o lume fără
Augustus Waters.
Computerul:
— Nu înţeleg…
Isaac:
— Nici eu. Pauză.
A lăsat telecomanda să cadă pe canapea între noi și m-a întrebat:
— Ai idee dacă l-a durut sau ceva de genul?
— Cred că se lupta să respire, i-am spus. În cele din urmă a devenit inconștient, dar sună ca și cum, da, n-a fost grozav sau cam așa ceva. Să mori e nașpa.
— Da, a spus Isaac.
Apoi, după mai mult timp:
— Pare atât de imposibil.
— Se întâmplă mereu, i-am spus.
— Pari supărată, mi-a spus el.
413/462
— Da, i-am spus.
Un timp, am stat pur și simplu în tăcere și era bine, iar eu m-am gândit cumva, la început, când ne aflam Întru Totul în Inima lui Iisus, Gus ne-a spus că se temea de uitare, iar eu i-am zis că el se temea de ceva universal și inevitabil și cum, de fapt, problema nu era suferinţa în sine sau uitarea ca atare, ci vicioasa lipsă a sensului acestor lucruri, nihilismul inuman absolut al suferinţei. M-am gândit la tata, care îmi spusese că universul vrea să
fie remarcat. Noi însă vrem ca universul să ne re-marce pe noi, vrem ca universului să-i pese câtuși de puţin de ceea ce ni se întâmplă — nu ideea de a conștientiza viaţa ca un tot colectiv, ci pe a fiecăruia dintre noi, ca indivizi.
— Să știi că Gus te-a iubit cu adevărat, mi-a zis el.
— Știu.
— Nu-i mai tăcea gura pe tema asta.
— Știu, i-am spus.
— Era enervant.
— Eu nu găseam nimic enervant, i-am zis.
414/462
— Ţi-a dat vreodată chestia aia pe care o scria?
— Ce chestie?
— Continuarea aia sau ce-o fi fost la cartea care îţi place ţie.
M-am întors spre Isaac.
— Poftim?
— A zis că lucra la ceva pentru tine, dar că nu era prea bun ca scriitor.
— Când ţi-a zis asta?
— Nu-mi amintesc. Cred că la un moment dat, după ce s-a întors de la Amsterdam.
— Când anume? am insistat eu.
Nu avusese șansa să termine? Oare terminase și lăsase ceva pe computerul lui sau ceva de genul ăsta?
— Ăăă…, a oftat Isaac. Ăăă… nu știu. Am vorbit doar o singură dată despre asta. Era aici…
ăăă… ne jucam cu mașinăria mea de e-mailuri și tocmai primisem un e-mail de la bunica. Pot să
verific pe aparat dacă tu…
— Da, da, unde este?
415/462
Menţionase despre asta cu o lună în urmă. O
lună. Nu o lună bună, de altfel, dar totuși — o lună.
Era suficient timp pentru ca el să fi scris măcar ceva. Încă mai exista ceva de la el, sau cel puţin scris de el, plutind pe acolo. Îmi trebuia.
— Am să mă duc la el acasă, i-am spus lui Isaac.
M-am dus în viteză la mașină și mi-am săltat tubul de oxigen pe scaunul din dreapta. Am pornit mașina. Din boxe se revărsa un ritm de hip-hop și, când am întins mâna să schimb frecvenţa radioului, cineva a început să ţină ritmul. În suedeză.
M-am răsucit brusc și am ţipat când l-am văzut pe Peter Van Houten stând pe bancheta din spate.
— Scuze că te-am speriat, a spus Peter Van Houten, acoperind ritmul.
Era îmbrăcat cu același costum pe care îl purtase la funeralii, deși trecuse aproape o săptămână.
Mirosea de parcă ar fi transpirat alcool.
— Poţi să păstrezi CD-ul, a spus el. E Snook, unul dintre cei mai importanţi cântăreţi sued…
