416/462

— Ah ah ah ah COBOARĂ DIN MAȘINA MEA!

Am închis casetofonul.

— Este mașina mamei tale, din câte știu, mi-a spus el. În plus, nu era încuiată.

— O, Doamne! Coboară din mașină sau sun la nouă-unu-unu. Amice, care este problema ta?

— Măcar de-ar fi numai una, m-a privit el gânditor. Mă aflu aici pur și simplu pentru a-mi cere iertare. Ai apreciat corect când, anterior, ai spus că sunt un omuleţ patetic, dependent de alcool. Am avut numai o cunoștinţă, care își petrecea timpul cu mine numai pentru că o plăteam pentru asta — mai rău, de atunci și-a dat demisia, lăsându-mă singur, un suflet rar care nu reușește să-și achiziţioneze companie nici măcar prin mită.

Hazel, totul este adevărat. Toate astea și încă și mai multe.

— Bine, i-am spus.

Ar fi fost încă un discurs lacrimogen dacă el n-ar fi pronunţat cuvintele neclar.

— Îmi amintești de Anna.

417/462

— Le amintesc multor oameni de multe persoane, i-am dat eu replica. Chiar trebuie să plec.

— Păi, pornește mașina, a spus el.

— Coboară!

— Nu. Îmi amintești de Anna, mi-a spus el din nou.

După o secundă, am băgat mașina în marșarier și am dat cu spatele. Nu reușeam să-l fac să coboare și nici nu trebuia s-o fac. Aveam să conduc până acasă la Gus, iar părinţii lui Gus aveau să-l oblige să plece.

— Ești familiarizată, desigur, a spus Van Houten, cu Antonietta Meo.

— Da, nu, i-am spus, dând drumul la casetofon, din care a izbucnit melodia hip-hop suedeză, dar Van Houten a ţipat pentru a se face auzit.

— În curând s-ar putea ca ea să fie cel mai tânăr sfânt nemartir beatificat vreodată de către biserica catolică. A avut aceeași formă de cancer ca și domnul Waters, cancer osos. I-au amputat piciorul drept. Durerea a fost ucigătoare. În timp ce trăgea să moară din pricina cancerului agonizant, la frageda vârstă de șase ani, i-a spus tatălui ei:

418/462

„Durerea este ca un material textil. Cu cât este mai puternică, cu atât mai mult merită.“ E adevărat, Hazel?

Nu mă uitam direct la el, ci îi priveam reflexia din oglinda retrovizoare.

— Ba nu, am ţipat să mă fac auzită peste muz-ică. Asta e o aiureală.

— Dar nu ţi-ai dori să fie adevărat? m-a întrebat el, strigând.

Am oprit muzica.

— Regret că v-am stricat excursia. Eraţi prea tineri. Eraţi…

Și-a curmat vorbele. De parcă ar fi avut dreptul să-l jelească pe Gus. Van Houten era un altul dintre jelitorii fără număr care nu-l cunoașteau cu adevărat pe Gus, o altă lamentaţie prea târzie pe peretele lui.

— Nu ne-ai stricat excursia, ticălos plin de sine ce ești. Am avut o excursie grozavă.

— Încerc, a spus el. Încerc, îţi jur.

Cam pe atunci mi-am dat seama că Peter Van Houten avea un mort în familie. Am reconsiderat sinceritatea cu care scrisese despre copiii bolnavi

419/462

de cancer; faptul că nu putuse să vorbească cu mine în Amsterdam, cu excepţia întrebării dacă mă

îmbrăcasem dinadins ca ea; nepăsarea afișată faţă

de mine și de Augustus; întrebarea lui chinuitoare despre relaţia dintre extremitatea durerii și valoarea acesteia. Stătuse acolo bând; un bătrân care era beat de ani în șir. Mi-am amintit de o statistică pe care aș fi vrut să n-o fi știut: jumătate dintre căsni-cii se sfârșesc în primul an după moartea unui copil. M-am uitat la Van Houten. Conduceam spre College și am tras în spatele unui șir de mașini par-cate și l-am întrebat:

— Ai avut un copil care a murit?

— Fiica mea, mi-a spus. Avea opt ani. A suferit minunat. Nu va fi niciodată beatificată.

— A avut leucemie? l-am întrebat.

A dat aprobator din cap.

— Ca Anna, am spus eu.

— Da, în mare parte ca ea.

— Ai fost căsătorit?

— Nu. Mă rog, nu atunci când ea a murit. Am fost de nesuportat cu mult înainte s-o pierd pe ea.

Jalea nu te schimbă, Hazel. Te arată așa cum ești.

420/462

— Ai locuit cu ea?

— Nu, nu iniţial, cu toate că la sfârșit am adus-o la New York, unde locuiam eu, pentru o serie de torturi experimentale care i-au sporit ne-fericirea zilelor ei, fără însă să-i sporească și numărul acestora.

După o clipă, am spus:

— Așadar, e ca și cum i-ai oferit această a doua viaţă unde ea a ajuns adolescentă.

— Bănuiesc că aceasta este o apreciere corectă, mi-a spus, apoi a adăugat iute: Presupun că ești la curent cu problema de logică a Philippei Foot, Problema Troleului?

— Iar atunci am apărut eu la tine acasă și eram îmbrăcată ca fata care sperai că va ajunge să