— M-ai auzit?

Am dat afirmativ din cap.

— O, Doamne, Hazel! Îmi pare rău. Am greșit, scumpo. Asta nu era adevărat. Am spus-o într-un moment de disperare. Nu e ceva ce aș crede cu adevărat.

S-a așezat și m-am așezat și eu. Mă gândeam că, în loc să mă enervez, ar trebui să vomit niște paste de dragul ei.

— Atunci, ce crezi? am întrebat-o.

— Cât timp suntem amândouă în viaţă, sunt mama ta, a spus ea. Chiar și dacă mori, eu…

— Când, am corectat-o eu.

A dat din cap.

435/462

— Chiar și când vei muri, tot mama ta voi fi, Hazel. N-am să încetez să fiu mama ta. Tu ai încetat să-l mai iubești pe Gus?

Am clătinat din cap.

— Păi, eu cum aș putea să încetez să te mai iubesc?

— Bine, i-am zis.

Tata plângea.

— Vreau ca voi să vă trăiţi viaţa, le-am spus.

Mă îngrijorează că nu veţi avea o viaţă, că veţi sta aici toată ziulica fără mine de care să aveţi grijă și vă veţi uita lung la pereţi și vă veţi dori să muriţi.

După un minut, mama a spus:

— Fac niște cursuri. Online, la Universitatea din Indianapolis. Pentru a-mi lua diploma de master în asistenţă socială. De fapt, nu căutam reţete cu antioxidanţi; redactam o lucrare.

— Serios?

— Nu voiam ca tu să crezi că pot să concep o lume fără tine. Dar, dacă îmi iau masteratul în asistenţă socială, pot consilia familii aflate în criză

sau pot să conduc grupuri care au de-a face cu bolnavi în familiile lor sau…

436/462

— Stai, ai de gând să devii un Patrick?

— Ei, nu neapărat. Există tot felul de servicii în asistenţa socială.

Tata a spus:

— Amândoi ne-am făcut griji ca nu cumva tu să te simţi abandonată. Este important ca tu să știi că noi vom fi mereu aici pentru tine, Hazel. Mama ta nu pleacă nicăieri.

— Nu, asta e grozav. Asta e fantastic!

Zâmbeam cu adevărat.

— Mama o să devină un Patrick. Va fi un Patrick grozav! Va fi mult mai bună decât este Patrick.

— Mulţumesc, Hazel. Asta înseamnă totul pentru mine.

Am încuviinţat dând din cap. Nu puteam să-mi reprim bucuria, vărsând lacrimi de fericire adevărată pentru prima dată, probabil dintotdeauna, imaginându-mi-o pe mama ca pe un Patrick. Mă

făcea să mă gândesc la mama Annei. Și ea ar fi fost o asistentă socială grozavă.

După un timp, am deschis televizorul și ne-am uitat la ANTM. Dar l-am pus pe pauză după cinci

437/462

secunde, căci aveam o mulţime de întrebări pentru mama:

— Cât mai ai până termini?

— Dacă mă duc vara asta la Bloomington pentru o săptămână, ar trebui să pot termina până în decembrie.

— Mai exact, de când îmi ascunzi asta?

— De un an.

— Mamă!

— N-am vrut să te rănesc, Hazel.

Uimitor.

— Așadar, atunci când mă așteptai la MCC

sau la Grupul de Sprijin sau mă rog, tu întotdeauna…

— Da, lucram sau citeam.

— Asta e așa de grozav! Dacă o să mor, vreau să știi că voi ofta din ceruri la tine de fiecare dată

când vei ruga pe cineva să-și împărtășească

sentimentele.

Tata a izbucnit în râs.

— Voi fi mereu alături de tine, puștoaico, m-a asigurat el.