— Doar nu e ziua mea, nu?
Ea a izbucnit în râs.
— Nu încă. E paisprezece iulie, Hazel.
— E ziua ta?
— Nu…
— E ziua lui Harry Houdini?
— Nu…
— Am cam obosit să ghicesc.
447/462
— E ZIUA BASTILIEI!
Și-a luat mâinile de la spate, scoţând două
steguleţe franceze mici din plastic și fluturându-le plină de entuziasm.
— Sună ca un lucru fals. Ca Ziua de Conș-tientizare A Holerei.
— Te asigur, Hazel, că nu e nimic fals în legătură cu Ziua Bastiliei. Știai că acum două sute douăzeci și trei de ani, poporul francez a năvălit la Bastilia și i-a înarmat pe prizonieri pentru a lupta pentru libertatea lor?
— Uau! am spus. Ar trebui să sărbătorim această aniversare importantă.
— Se întâmplă că tocmai am planificat un picnic împreună cu tatăl tău în parcul Holliday.
Mama nu se oprea niciodată din a încerca. M-am împins în canapea și m-am ridicat. Împreună, am făcut niște sendvișuri și am găsit un coș de picnic prăfuit în debaraua de pe hol.
Era o zi destul de frumoasă, în sfârșit vara adevărată în Indianapolis, caldă și umedă — genul de vreme care îţi amintește după o iarnă lungă că, în timp ce lumea n-a fost construită pentru oameni,
448/462
oamenii au fost construiţi pentru lume. Tata ne aștepta, îmbrăcat într-un costum de vară, de culoare deschisă, stând în locul de parcare pentru handicapaţi și tastând la smartphone-ul lui. Ne-a făcut din mână, în timp ce parcam, și apoi m-a îmbrăţișat.
— Ce zi! a spus el. Dacă am fi locuit în Cali-fornia, toate zilele ar fi fost așa.
— Da, dar în cazul acesta nu te-ar mai fi bucurat, i-a spus mama.
Ea se înșela, dar n-am contrazis-o.
Am sfârșit prin a ne întinde pătura lângă
Ruine, acel dreptunghi de ruine romane trântite în mijlocul unui câmp din Indianapolis. Dar nu sunt ruine adevărate: sunt recrearea unui ansamblu sculptural construit în urmă cu optzeci de ani, însă
ruinele false au fost lăsate în paragină destul de rău, astfel încât au devenit ruine adevărate din întâmplare. Lui Van Houten i-ar fi plăcut Ruinele.
Și lui Gus.
Așa că ne-am așezat la umbra Ruinelor și am luat un mic prânz.
449/462
— Ai nevoie de cremă de protecţie împotriva razelor de soare? m-a întrebat mama.
— Nu, mulţumesc, i-am răspuns.
Se auzea vântul prin frunze, un vânt care purta ţipetele puștilor care se jucau în depărtare, copiii care își dădeau seama cum e să trăiești, cum e să
conduci o lume care n-a fost construită pentru ei prin conducerea unui teren de joacă care a fost.
Tata m-a văzut că îi urmăream pe copii și m-a întrebat:
— Ţi-e dor să alergi pe aici ca ei?
— Uneori, așa cred.
Dar nu la asta mă gândeam. Încercam să remarc totul: lumina de pe Ruine, copilașul acela care de-abia putea să pășească descoperind un băţ
în colţul terenului de joacă, neobosita mea mamă
punând muștar în zigzag pe sendvișul ei cu carne de curcan, tata bătând ușurel cu mâna peste smartphone-ul din buzunar și rezistând nevoii imperioase de a-l verifica, un tip care arunca un Fris-bee și care îl făcea pe câinele lui să nu se oprească
din alergat, prins și aportat.
450/462
Cine sunt eu să spun că poate aceste lucruri nu vor fi veșnice? Cine este Peter Van Houten ca să
lanseze ipoteza că munca noastră este vremelnică?
Tot ce știu despre rai și tot ce știu despre moarte se află în acest parc: un univers elegant în mișcare necontenită, plin de ruine ruinate și de copii ţipând.
Tata își flutura mâna în faţa ochilor mei.
— Conectează-te, Hazel. Ești aici?
— Îmi pare rău, da, poftim?
— Mama a sugerat să mergem să-l vedem pe Gus.
— A, da, am spus.
Așadar, după prânz am mers cu mașina până la cimitirul Crown Hill, ultimul și cel din urmă loc de odihnă pentru trei vicepreședinţi, un președinte și Augustus Waters. Am urcat dealul și am parcat. În spatele nostru, pe strada Thirty-eight, treceau mașini. Mormântul lui era ușor de găsit: era cel mai proaspăt. Pământul era încă sub formă de movilă peste sicriul lui. Încă nu avea o piatră la căpătâi.
