N-am avut senzaţia că el ar fi fost acolo sau ceva de genul acesta, dar am luat totuși unul dintre

451/462

tâmpitele steguleţe franceze ale mamei și l-am înfipt în pământul de la picioarele lui. Poate că

trecătorii aveau să creadă că fusese membru al Le-giunii Străine Franceze sau vreun mercenar erou.

* * *

Într-un sfârșit, Lidewij îmi scrisese imediat după șase p.m. în timp ce eu eram pe canapea, privind și la televizor și la niște filme de pe laptop.

Am văzut imediat că existau patru anexe la e-mail și am vrut să le deschid mai întâi pe acestea, dar am rezistat tentaţiei și am citit e-mailul.

Dragă Hazel,

Peter era foarte beat atunci când am ajuns la el acasă azi-dimineaţă, dar asta ne-a ușurat situația.

Bas (prietenul meu) i-a distras atenţia în timp ce eu am căutat în sacul menajer în care Peter ţine scrisorile de la admiratori, dar atunci mi-am dat seama că Peter îi știa adresa lui Augustus. Pe masa din sufragerie exista un morman mare de corespondenţă, unde am găsit imediat scrisoarea.

Am deschis-o și am văzut că îi era adresată lui Peter, așa că i-am cerut s-o citească.

A refuzat.

452/462

Atunci m-am enervat, Hazel, dar n-am ridicat vocea la el. În schimb, i-am spus că îi datora asta fiicei lui moarte, să citească această scrisoare de la un băiat care murise și i-am dat-o, iar el a citit-o în întregime și a spus — îl citez întocmai — „Trimite-i-o fetei și spune-i că eu nu mai am nimic de adăugat“.

N-am citit scrisoarea, cu toate că ochii mei au căzut asupra unor fraze în timp ce scanam paginile.

Le-am atașat aici și apoi ţi le voi trimite acasă; adresa ta e aceeași?

Dumnezeu să te binecuvânteze și să te ţină în pază, Hazel.

Prietena ta,

Lidewij Vliegenthart

Am dat clic pe cele patru anexe. Scrisul lui de mână era încurcat, coborând pe pagină, cu litere de diferite mărimi, cu cerneală de diferite culori. Le scrisese în mai multe zile, aflându-se în diferite grade de conștienţă.

Van Houten,

Sunt o persoană bună, dar un scriitor de nimic.

Tu ești o persoană de nimic, dar un scriitor bun. Am face o echipă bună. Nu vreau să-ţi cer nicio favoare,

453/462

dar, dacă ai timp — și, din câte am văzut, ai din belșug —, mă întreb dacă n-ai putea să scrii un elogiu pentru Hazel. Am notiţe și tot ce trebuie, dar ai putea să-l închegi într-un tot coerent sau ceva de genul? Sau măcar să-mi spui ce ar trebui să

schimb.

Iată cum e treaba cu Hazel: aproape toţi sunt obsedaţi să lase un semn pe lume. Să lase ceva posterităţii printr-un testament. Să supravieţuiască

morţii. Cu toţii ne dorim să nu fim uitaţi. Și eu la fel.

Ceea ce mă frământă cel mai tare e să fiu o altă victimă colaterală de care nimeni să nu-și amintească

nimic din străvechiul război lipsit de glorie împotriva bolii.

Vreau să las un semn.

Dar, Van Houten: semnele pe care le lasă oamenii sunt mult prea adesea cicatrici. Construiești un minimall hidos sau iniţiezi o lovitură de stat sau încerci să devii o vedetă rock și te gândești: „Acum își vor aminti de mine“, dar: (a) ei nu-și amintesc de tine și (b) tot ceea ce lași în urma ta sunt și mai

454/462

multe cicatrici. Lovitura ta de stat se transformă în dictatură. Minimallul se transformă într-un prejudiciu.

(OK, poate că nu sunt un scriitor atât de prost.

Însă nu-mi pot aduna ideile laolaltă, Van Houten.

Gândurile mele sunt stele pe care nu le pot aduna în constelaţii.)

Suntem aidoma unei haite de câini care udă

hidranţii. Otrăvim pământul cu urina noastră toxică, marcând totul drept AL MEU într-o încercare caraghioasă de a supravieţui morţilor noastre. Nu mă pot opri din a urina pe hidranţi. Știu că este prostesc și nefolositor — de proporţii epopeic de ne-folositoare în starea mea actuală —, dar sunt un animal ca oricare altul.

Hazel este diferită. Ea merge ușor, bătrâne. Ea pășește ușor pe pământ. Hazel cunoaște adevărul: după toate probabilităţile, putem face rău universului, după cum, în egală măsură îl putem ajuta, dar, după toate probabilităţile, nu vom face niciuna dintre astea.

Oamenii vor spune că e întristător că ea lasă o cicatrice mai mică, că mai puţini își vor aminti de ea,

455/462

că ea a fost iubită profund, dar nu pe scară largă.

Dar nu este întristător, Van Houten. E triumfător.

Este eroic. Nu ăsta este eroismul adevărat? Așa cum spun doctorii: mai întâi să nu provoci niciun rău.

În fine, eroii adevăraţi nu sunt oamenii care fac tot felul de lucruri; adevăraţii eroi sunt oamenii care REMARCĂ lucrurile, dându-le atenţie. Tipul care a inventat vaccinul contra variolei n-a inventat, de fapt, nimic. El doar a remarcat că oamenii care aveau variola vacii nu făceau variolă.

După ce tomografia cu emisie de pozitroni s-a luminat, m-am furișat la terapie intensivă și am văzut-o în timp ce era inconștientă. Am mers pur și simplu în spatele unei asistente cu ecuson și am ajuns să stau lângă ea timp de zece minute, înainte să fiu prins. Mă gândeam că ea va muri înainte să-i pot spune că și eu aveam să mor. Era brutal: per-manentul zgomot mecanizat al terapiei intensive.

Avea această apă canceroasă de culoare închisă

care se scurgea din pieptul ei. Ochii închiși. Intub-ată. Dar mâna îi era în continuare mâna ei, caldă în

456/462