11 Flotă, escadrilă (în lb. spaniolă, în original).
Capitolul șaptesprezece Într-o dimineaţă, la o lună după întoarcerea de la Amsterdam, m-am dus cu mașina la el acasă.
Părinţii lui mi-au spus că el mai dormea încă jos, așa că am ciocănit tare în ușa de la subsol înainte să intru, zicând:
— Gus?
L-am găsit mormăind ceva în legea lui. Făcuse în pat. Era îngrozitor. Nici nu puteam să mă uit, zău. I-am strigat pe părinţii lui, iar când ei au coborât, eu am urcat, lăsându-i să-l spele.
Când am coborât iar, el se trezea lent de sub influenţa medicamentelor pentru a face faţă zilei
354/462
chinuitoare. I-am aranjat pernele astfel încât să
putem juca Counterinsurgence pe saltelele fără
cearșafuri, dar el era atât de obosit și atât de absent, încât era aproape la fel de nepriceput ca și mine și n-am rezistat nici cinci minute fără să fim amândoi omorâţi. De altfel, nu niște morţi eroice, ci unele pricinuite de neglijenţă.
Nu i-am spus nimic. Aproape că voiam să uite că eram acolo, așa cred, și speram că nu-și mai amintea că-l găsisem pe băiatul pe care îl iubeam cu minţile rătăcite și zăcând într-o băltoacă de ur-ină proprie. Speram că avea să se uite la mine și să
întrebe: „A, Hazel Grace, cum ai ajuns aici?“
Dar, din nefericire, și-a amintit.
— Cu fiecare minut care trece, dezvolt o apreciere mai profundă pentru cuvântul mortificat, a spus el într-un final.
— Și eu am făcut în pat, Gus, crede-mă. Nu-i mare scofală.
— Obișnuiai, mi-a spus, apoi a inspirat adânc, să-mi spui Augustus.
— Știi, a continuat după un timp, e o chestie copilărească,
însă
mereu
m-am
gândit
că
355/462
necrologul meu va fi în toate ziarele, că voi avea o poveste care să merite să fie spusă. Întotdeauna am avut o bănuială ascunsă că aș fi special.
— Ești, i-am spus.
— Înţelegi tu ce vreau să spun, mi-a zis el.
Înţelegeam ce voia să spună. Numai că nu eram de acord.
— Nu-mi pasă dacă New York Times scrie un necrolog pentru mine. Vreau ca tu să scrii unul pentru mine, i-am spus. Spui că nu ești special deoarece lumea nu te cunoaște, dar asta e o insultă
la adresa mea. Eu te cunosc.
— Nu cred că o să reușesc să-ţi scriu necrologul, a zis el, în loc de scuze.
Eram așa de frustrată din pricina lui!
— Vreau să fiu destul pentru tine, dar nu pot niciodată să fiu. Asta poate să nu fie niciodată destul pentru tine. Însă asta e tot ce primești. Mă
primești pe mine, familia ta și lumea asta. Asta e viaţa ta. Îmi pare rău dacă e aiurea. Dar n-ai să fii primul bărbat de pe Marte și n-ai să fii un star în NBA și n-ai să vânezi naziști. Vreau să spun, uită-te la tine, Gus.
356/462
El n-a răspuns.
— Nu vreau să…, am început eu.
— O, ba ai vrut, m-a întrerupt el.
Am început să-i cer scuze, iar el a zis:
— Ba nu, eu te rog să mă ierţi. Ai dreptate.
Hai să jucăm!
