438/462
În cele din urmă, ne-am uitat la ANTM. Tata a încercat din răsputeri să nu moară de plictiseală și le tot încurca pe fete, întrebând:
— Ne place de ea?
— Nu. Nu. O ponegrim pe Anastasia. Ne place de Antonia, cealaltă blondă, i-a explicat mama.
— Sunt toate înalte și oribile, a răspuns tata.
Iertaţi-mă că nu pot să fac nicio diferenţă.
Tata a întins mâna spre mâna mamei.
— Voi credeţi că veţi rămâne împreună dacă
mor eu? i-am întrebat.
— Poftim, Hazel? Scumpo!
A bâjbâit după telecomandă și a pus din nou televizorul pe pauză.
— Ce s-a întâmplat?
— Pur și simplu, credeţi că veţi rămâne?
— Da, desigur. Desigur, a răspuns tata. Mama ta și cu mine ne iubim și, dacă te vom pierde pe tine, vom trece împreună prin asta.
— Jură pe Dumnezeu, i-am cerut eu.
— Jur pe Dumnezeu, a spus el.
M-am uitat la mama.
439/462
— Jur pe Dumnezeu, a fost și ea de acord. De ce îţi faci griji în legătură cu așa ceva?
— Pur și simplu nu vreau să vă stric viaţa sau ceva de genul ăsta.
Mama s-a aplecat și și-a lipit obrazul de părul meu încâlcit și m-a sărutat pe creștet. I-am spus tatei:
— Nu vreau ca tu să devii un nefericit șomer alcoolic sau cam pe-acolo.
Mama a zâmbit.
— Tatăl tău nu este Peter Van Houten, Hazel.
Dintre toţi oamenii, tu știi cel mai bine că poţi trăi cu durerea.
— Da, bine, am spus.
Mama m-a îmbrăţișat și eu am lăsat-o, cu toate că nu prea voiam să fiu îmbrăţișată.
— Bine, poţi să întrerupi pauza, i-am spus.
Anastasia a fost dată afară. A făcut o criză de isterie. A fost grozav.
Am luat câteva îmbucături din mâncarea de la cină — paste sub formă de fundiţe cu sos pesto —
și am reușit să nu le vomit.
12 După Gus, aluzie la DC, După Cristos.
Capitolul douăzeci și cinci Dimineaţa următoare m-am trezit panicată
deoarece visasem că eram singură și fără barcă pe un lac imens. M-am ridicat brusc în șezut, întinzându-mă spre ventilatorul mecanic, și am simţit braţul mamei pe mine.
— Bună, ești bine?
Inima îmi bătea nebunește, dar am dat aprobator din cap.
— E Kaitlyn la telefon, vrea să vorbească cu tine.
441/462
Am arătat spre ventilator. M-a ajutat să mi-l scot și m-a conectat la Philip, apoi, în cele din ur-mă am luat mobilul de la mama și am spus:
— Bună, Kaitlyn!
— Am sunat doar să verific, a spus ea. Să văd ce mai faci.
— Da, mulţumesc, i-am spus. Fac bine.
— Draga mea, ai avut cel mai mare ghinion.
Este incredibil.
— Așa cred, i-am spus eu.
Nu mă mai gândeam prea mult la norocul meu, într-un fel sau într-altul. Sincer, nu prea aveam chef să vorbesc cu Kaitlyn despre nimic, dar ea continua să târască înainte conversaţia.
— Deci, cum a fost? m-a întrebat ea.
— Să-mi moară iubitul? Ă, e nasol.
— Nu, a zis ea. Să fii îndrăgostită.
— A, am spus. A! A fost… a fost drăguţ să-mi petrec timpul cu cineva atât de interesant. Eram foarte diferiţi și nu cădeam de acord asupra multor lucruri, însă el era mereu foarte interesant, știi?
