— Nu, mulţumesc, i-am răspuns.
Se auzea vântul prin frunze, un vânt care purta ţipetele puștilor care se jucau în depărtare, copiii care își dădeau seama cum e să trăiești, cum e să
conduci o lume care n-a fost construită pentru ei prin conducerea unui teren de joacă care a fost.
Tata m-a văzut că îi urmăream pe copii și m-a întrebat:
— Ţi-e dor să alergi pe aici ca ei?
— Uneori, așa cred.
Dar nu la asta mă gândeam. Încercam să remarc totul: lumina de pe Ruine, copilașul acela care de-abia putea să pășească descoperind un băţ
în colţul terenului de joacă, neobosita mea mamă
punând muștar în zigzag pe sendvișul ei cu carne de curcan, tata bătând ușurel cu mâna peste smartphone-ul din buzunar și rezistând nevoii imperioase de a-l verifica, un tip care arunca un Fris-bee și care îl făcea pe câinele lui să nu se oprească
din alergat, prins și aportat.
450/462
Cine sunt eu să spun că poate aceste lucruri nu vor fi veșnice? Cine este Peter Van Houten ca să
lanseze ipoteza că munca noastră este vremelnică?
Tot ce știu despre rai și tot ce știu despre moarte se află în acest parc: un univers elegant în mișcare necontenită, plin de ruine ruinate și de copii ţipând.
Tata își flutura mâna în faţa ochilor mei.
— Conectează-te, Hazel. Ești aici?
— Îmi pare rău, da, poftim?
— Mama a sugerat să mergem să-l vedem pe Gus.
— A, da, am spus.
Așadar, după prânz am mers cu mașina până la cimitirul Crown Hill, ultimul și cel din urmă loc de odihnă pentru trei vicepreședinţi, un președinte și Augustus Waters. Am urcat dealul și am parcat. În spatele nostru, pe strada Thirty-eight, treceau mașini. Mormântul lui era ușor de găsit: era cel mai proaspăt. Pământul era încă sub formă de movilă peste sicriul lui. Încă nu avea o piatră la căpătâi.
N-am avut senzaţia că el ar fi fost acolo sau ceva de genul acesta, dar am luat totuși unul dintre
451/462
tâmpitele steguleţe franceze ale mamei și l-am înfipt în pământul de la picioarele lui. Poate că
trecătorii aveau să creadă că fusese membru al Le-giunii Străine Franceze sau vreun mercenar erou.
* * *
Într-un sfârșit, Lidewij îmi scrisese imediat după șase p.m. în timp ce eu eram pe canapea, privind și la televizor și la niște filme de pe laptop.
Am văzut imediat că existau patru anexe la e-mail și am vrut să le deschid mai întâi pe acestea, dar am rezistat tentaţiei și am citit e-mailul.
Dragă Hazel,
Peter era foarte beat atunci când am ajuns la el acasă azi-dimineaţă, dar asta ne-a ușurat situația.
Bas (prietenul meu) i-a distras atenţia în timp ce eu am căutat în sacul menajer în care Peter ţine scrisorile de la admiratori, dar atunci mi-am dat seama că Peter îi știa adresa lui Augustus. Pe masa din sufragerie exista un morman mare de corespondenţă, unde am găsit imediat scrisoarea.
Am deschis-o și am văzut că îi era adresată lui Peter, așa că i-am cerut s-o citească.
A refuzat.
452/462
Atunci m-am enervat, Hazel, dar n-am ridicat vocea la el. În schimb, i-am spus că îi datora asta fiicei lui moarte, să citească această scrisoare de la un băiat care murise și i-am dat-o, iar el a citit-o în întregime și a spus — îl citez întocmai — „Trimite-i-o fetei și spune-i că eu nu mai am nimic de adăugat“.
N-am citit scrisoarea, cu toate că ochii mei au căzut asupra unor fraze în timp ce scanam paginile.
Le-am atașat aici și apoi ţi le voi trimite acasă; adresa ta e aceeași?
Dumnezeu să te binecuvânteze și să te ţină în pază, Hazel.
Prietena ta,
Lidewij Vliegenthart
Am dat clic pe cele patru anexe. Scrisul lui de mână era încurcat, coborând pe pagină, cu litere de diferite mărimi, cu cerneală de diferite culori. Le scrisese în mai multe zile, aflându-se în diferite grade de conștienţă.
